Game over!
Am scris şi-am povestit atît de mult despre copilărie, despre bucuria pură a jocului – toată copilăria mi-a fost o joacă, indiferent ce-am făcut –, încît am fost prea orb ca să-mi dau seama de-o exagerare. N-am minţit în privinţa bucuriei, n-am supraestimat-o. În schimb, am vorbit prea puţin despre sfîrşitul ei. O bună vreme, am îndesat adînc în mîlul memoriei toată jalea care cădea brusc, în final, peste mine.
● Sfîrşitul purtatului pe umeri: mă căra tata – m-a dus şi mama – la drum mai lung. Nu că mi-era lene sau că nu puteam merge pe jos. Îmi plăcea să mă închipui pistolar, vedeam lumea de sus. Împuşcam stînga-dreapta, aveam rază mare de acţiune. Pînă cînd tata m-a apucat de subsuori, m-a lăsat uşor la pămînt şi mi-a spus serios: „Bă, tată, ia mai mergi tu pe picioarele tale, ca oamenii, că de-acum eşti băiat mare, eşti greu!“ Şi de-atunci nu m-a mai cărat niciodată în spate.
● Sfîrşitul praştiei: am schimbat trei semne de circulaţie de plastic şi un pistol de lemn pe un briceag cu furculiţă. Briceagul – pe un lanţ ruginit de bicicletă. Lanţul – pe o bucată de cameră de bicicletă din care am putut decupa fix două fîşii potrivite pentru a-mi face cea mai cea praştie din ţinut. Aproape o vară întreagă am dat ceaţă băieţilor cu praştia aia. Apoi, pe marginea lacului, cînd eram pe punctul de a bate recordul de distanţă şi de cercuri pe apă, cauciucul s-a rupt şi m-a plesnit peste faţă.
● Sfîrşitul fotbalului: după două ceasuri de alergare, de haos îngrămădit pe cîmp, uitînd complet de mine, cuiva îi pierea brusc şi inexplicabil cheful, lua mingea strîns în braţe, fugea printre ceilalţi cu capul înainte şi se trîntea cu ea dincolo de linia imaginară a porţii, ca la rugbi. Dacă nu se întîmpla asta, la fel de brusc, băiatul cu mingea se supăra pe cineva şi pleca acasă.
● Sfîrşitul schiurilor: juma’ de an m-am chinuit să cioplesc nişte doage de butoi. Le-am ataşat două curele de la nişte sandale mai vechi şi mi-au ieşit cele mai tari schiuri din lume. Vreo lună m-am bucurat că a venit frigul cel straşnic şi l-am adulmecat precum indienii, pîndind apariţia primilor fulgi de zăpadă. Au şi căzut vreo cîţiva într-o dimineaţă, am şi încercat schiurile, dar nu m-am clintit nici un centimetru. Practic, încă eram pe iarbă uscată. Apoi, într-o noapte, cînd am ieşit din casă, am văzut cum ninge cu fulgi atît de mari, încît îi puteam prinde cu gura. Mi-am scos schiurile de sub pat şi le-am sprijinit de-un copac, să fie la îndemînă cînd mă trezesc. A venit cineva şi mi le-a furat.
● Sfîrşitul oricărei zile: toată gaşca se purta ca un individ. Respiram cu aceeaşi pereche de plămîni cînd alergam, rîdeam cu aceeaşi gură pînă la urechi la fiecare poantă, la fiecare joc. Vedeam cu o singură pereche de ochi cum se întunecă, şi tremura în toţi o singură inimă pentru ceea ce avea să urmeze. Din întuneric, apărea o mamă care striga răstit: „Hai, gata-i cu prostiile! La culcare că mîine aveţi treabă! Hai, fiecare la casa lui!“
● Sfîrşitul vacanţei: culegerea lu’ Petrică în faţă, o sută de probleme de rezolvat. Şi doar o singură după-amiază, ultima.
Sînt cîteva secvenţe, pe fugă. Altminteri, am senzaţia că aş putea continua cu amintirile la nesfîrşit. Plus că joaca nu s-a terminat încă.
Florin Lăzărescu este scriitor şi scenarist.