Un parameci pe Marte
Atît cît pot înţelege eu de la savanţi şi de la filozofi, realitatea a fost dintotdeauna o simplă ipoteză de lucru cu reguli valabile doar pentru un timp şi doar în interiorul unui anume sistem de referinţă. Doi paşi mai înapoi şi ceea ce ieri şi acolo credeai că-i real, azi şi aici vezi că a fost doar o iluzie. Poate şi de aceea sînt mai degrabă un slujitor credincios al frumosului – fie acesta şi mărunt –, decît al marelui adevăr.
OK, dacă realitatea e ceea ce există în afara propriei mele conştiinţe, independent de aceasta, de ce Dumnezeu mi-aş bate prea mult capul să înţeleg un lucru despre care ştiu din start că-i de neînţeles? Şi cu ce alt „aparat“ credibil de măsurare decît propria-mi conştiinţă, despre care pînă şi bunul-simţ îmi spune că-i oarecum defectă din fabricaţie, capabilă să înregistreze doar între nişte parametri predefiniţi, limitaţi, predispusă erorilor?
Încerc să ies din zona teoriilor şi să-mi imaginez o situaţie de maximum de realitate. Îmi pot imagina, de exemplu, cazul unui parameci pe Marte. Unicelular, asexuat, la care nici nu se poate pune vreo secundă problema vreunei conştiinţe individuale. În jurul lui, un neant de „realitate adevărată“, nici urmă de conştiinţă care s-o altereze. Parameciul e liber, n-are nevoie de sex pentru a se înmulţi, nu poate fi manipulat, e oarecum nemuritor – atîta vreme cît ştiinţa nu a înregistrat vreun parameci care să moară de bătrîneţe; la momentul potrivit, acesta se împarte în doi indivizi absolut identici cu primul. V-ar conveni să trăiţi în această realitate?
Înapoi pe Pămînt, să ne închipuim că stăm în biroul unui poliţai de la rutieră care urmăreşte, pe mai multe monitoare, traficul din intersecţiile oraşului. Teoretic, camerele fixe înregistrează realitatea brută, obiectiv, fără să aleagă ce se vede (deşi şi asta-i discutabil – cine, de ce şi înspre ce a fixat camera?... dar să nu ne pierdem!). Dacă am fi în locul poliţaiului şi-am privi non-stop la camere, măcar şi pentru o scurtă perioadă de timp, am putea avea acces la o parte din „realitatea adevărată“. Vom fi în stare s-o privim? Mă tem că nu. Fiecare dintre noi îşi va alege un criteriu personal, în funcţie de interesul propriu, după care va urmări scenele: şoferi care trec pe roşu, călcîndu-i pe pietoni pe bombeu, femei blonde sau brunete, bărbaţi cu sau fără iPhone, haine oarecare sau de firmă, maşini scumpe sau ieftine etc. Şi fiecare va vedea, pînă la urmă, tot doar ceea ce vrea să vadă.
Obişnuim să invocăm des accesul la realitate ori de cîte ori ne convine, ori de cîte ori vorbim de alte cuvinte mari, precum „libertate“, „adevăr“, cînd, prin asociere cu acestea, ne plîngem de „manipulare“. Înjurăm, de exemplu, televiziunile care ne ascund adevărul, care ne manipulează. Dar cine ne obligă să ne uităm la acele televiziuni? Nu cumva şi acestea sînt într-un fel manipulate de gusturile şi de opţiunile noastre? Eu unul mă tem că, de fapt, ne place să fim manipulaţi şi să manipulăm, tocmai pentru că avem o conştiinţă care se joacă întruna cu realitatea, făcînd-o, dacă nu mai frumoasă, măcar mai acceptabilă.
În fine, dincolo de ciorba la plic cu arome identic naturale de filozofie, în care (m-)am amestecat inconştient mai sus, ceea ce vreau să spun e că „adevărata realitate“ e plicticoasă. Mai mult, sincer vorbind, cred că aceasta nu interesează cu adevărat pe nimeni.
Florin Lăzărescu este scriitor şi scenarist, autorul blogului http://florinlazarescu.com.
Foto: Florin Lăzărescu
