Ciocnirea civilizaţiilor
Din decembrie 1989 pînă în decembrie 1995 (momentul lansării PRO TV), jurnalismul a cunoscut, în România, cea mai spectaculoasă transformare şi ascensiune dintre toate breslele, probabil din toate timpurile. Din aproape nimic s-a creat aproape totul. În vreme ce alte meserii dispăreau cu totul sau se reduceau de la o supradimensionare fără bază la cota reală de valoare şi vandabilitate (cam tot ceea ce ţine de industrie), în vreme ce alte profesii făceau mari eforturi de adaptare, încercînd să-şi amintească bruma de cunoştinţe capitaliste care le fuseseră permise (economiştii, finanţiştii), în vreme ce foştii politruci se zbăteau să devină politicieni, iar foştilor politicieni, trecuţi prin închisori sau exil, li se dădea în cap să nu emită prea multe pretenţii - jurnalismul pur şi simplu a explodat, de parcă o masă semnificativă de oameni, cu calităţile şi antrenamentul necesare, aşteptase, în block-start-uri, cu respiraţia tăiată, pocnetul eliberator. Calităţi, unii, aveau. Antrenament, mai puţin - lucru valabil şi pentru "copii", dar şi pentru cei care se antrenaseră cu pixul, e drept, dar în cu totul altfel de sport. De la revista liceului la sute de mii de exemplare Cine a făcut presă în primii ani post-revoluţionari? Nu greşim mult dacă răspundem rîzînd: toată lumea! Şi spunînd "a făcut", e vorba în acelaşi timp despre cei care scriau şi cei care patronau. De altfel, în mare măsură, cel puţin o vreme, erau aceiaşi oameni. Doi-trei-patru prieteni cu talent la scris, exersat în secret ori prin vreo revistă de liceu ocolită de ochiul ager al cenzurii, puneau mînă de la mînă şi scoteau o publicaţie. În condiţii grafice de mare tristeţe, frizînd ironic manifestele ilegaliste, cu poze decupate din revistele străine sau chiar din calendare de perete, cu multe comentarii şi puţine informaţii, cu destule stîngăcii - dar devorată de publicul care tînjise atîta după o presă adevărată, vie, liberă. Performanţa n-a întîrziat să apară. Cele cîteva sute de mii de exemplare în care se trăgea (în trei tipografii diferite) şi se vindea un săptămînal precum Zig Zag-ul lui Ion Cristoiu sînt astăzi doar un vis frumos pentru cotidienele cît de cît serioase. Patronatul de presă era pestriţ: mici grupuri de cunoscuţi, eventual sprijiniţi de încă modeşti oameni de afaceri în devenire; jurnalişti acţionari care preluaseră şi transformaseră puţinele publicaţii preexistente; în fine, oameni de afaceri cu o putere deja consolidată. În aproape toate cazurile, însă, presa era practic condusă de ziarişti - fie ei convertiţi sau nou-născuţi, cu sau fără vreo altă calificare în breaslă decît cea obţinută la locul de muncă. Patronii erau flataţi să aibă organ(e) de presă, dar foarte rar încercau să intervină în procesul redacţional. În unele cazuri cred că pur şi simplu n-aveau tupeul s-o facă. Între timp l-au căpătat... Întîlnirea dintre umbrelă şi maşina de cusut După apariţia Evenimentului zilei, cea mai tare lovitură din zona presei scrise, aceasta din urmă a fost identificată ani de zile, în conştiinţa publică, într-un mod de-a dreptul pavlovian, cu trei nume: Petre Mihai Băcanu, Ion Cristoiu, Dumitru Tinu. Ei erau "patriarhii", după care - la distanţă mai mică ori mai mare - veneau alte nume cu rezonanţă: Cornel Nistorescu, Cristian Tudor Popescu, Octavian Andronic, Horia Alexandrescu... Aş vrea să fiu bine înţeles: cei numiţi sînt departe de-a fi, pentru mine, pe picior de egalitate din punct de vedere profesional, unora am multe să le reproşez - dar toţi sînt jurnalişti. Nici unul dintre aceştia nu mai conduce azi nimic în presa din România! Oare pentru că s-a schimbat gustul publicului, pentru că a trecut foamea - ori chiar moda - de a citi presă, de a citi acel tip de presă care s-a făcut după Revoluţie? Poate şi asta. Dar motivul principal este altul: între timp a avut loc întîlnirea dintre umbrelă şi maşina de cusut pe masa de operaţie. În ordine: omul de afaceri jurnalistice, jurnalistul, presa. Nu doar o întîlnire, ci o adevărată ciocnire între civilizaţii. E o mare, mare diferenţă între un om de afaceri care patronează jurnalism şi un om de afaceri jurnalistice. Presa scrisă a început să cadă accelerat din momentul în care au început să se manifeste patronii care gîndesc în locul ziariştilor. Cazul cel mai spectaculos - şocant, de-a dreptul - este cel al lui Cristian Tudor Popescu: nici unul dintre cele două ziare pe care le-a condus incontestabilul lider de opinie al ultimului deceniu de presă nu pare să mai semene cu ideea lui despre jurnalism. Doi mega-oameni de afaceri (unul, culmea, construit chiar pe domeniul presei) au încercat să-i demonstreze fostului preşedinte al Clubului Român de Presă că trebuie făcut altceva, altcumva. De dragul tirajului, fireşte. S-a dovedit că au avut dreptate? Din cîte ştiu, nu. De altfel, deseori "marea schimbare" are coordonate care te pot face să pufneşti în rîs. De pildă, pagina de Cultură din Gândul a devenit pagina de Distracţie, după cum cea omoloagă a Cotidianului se numeşte acum Arte & popcult, orice naiba o fi însemnînd asta! Cum redactorii sînt aceiaşi, conţinutul e 90% la fel, astfel încît poţi citi cronici plastice sau despre o premieră la operă sub genericul Distracţie ori Popcult. E mai cool. S-au rebrenduit. E aproape emo. Cum e în alte părţi Bine-bine, dar la ăilalţi nu e la fel? Nu stabilesc patronii politica ziarului, cu cine "ţine", pe cine înjură, în cine n-are voie să dea? Ba da, în linii mari, cu trei mici deosebiri: 1) această politică e pe termen lung, cunoscută de toată lumea (jurnalişti, cititori, concurenţă) şi asumată ca atare, încît cine vrea să scrie, de pildă, la o publicaţie republicană e liber s-o facă şi nimeni nu are de ce să comenteze ceva; 2) în cadrul strategiei generale a trustului de presă, patronatul decide de ce fel de publicaţii consideră că are nevoie, în majoritatea cazurilor combinînd ziarele sobre cu tabloide şi publicaţii de nişă, astfel încît la acelaşi patron poţi să fii şi paparazzo, şi editorialist de politică externă; dar mai ales 3) un ziar serios nu devine peste noapte bulevardier, nici invers, o publicaţie generalistă nu se metamorfozează într-una de specialitate, nici invers. La prima vedere, în 18 ani presa s-a decantat. Au dispărut sute, poate mii de publicaţii-fantomă, experimente underground, aiureli, reviste de ficţiuni vîndute ca realităţi. În schimb, s-au consolidat cîteva ziare şi au apărut, cum era de aşteptat, o mulţime de reviste specializate, în condiţii grafice excelente. Dar despre ce consolidare poate fi vorba cînd scazi de la un milion de exemplare vîndute la puţin peste o sută de mii? Sau treci de la reportaje sociale şi anchete economice la cancanuri cu "vedete" de doi lei? Publicaţiile dedicate unor profesii sau preocupări bine definite, da, sînt un pas înainte, corespunzînd unei tendinţe mondiale. În rest, însă, sîntem în situaţia de a ne aminti cu melancolie de Tineretul liber, Tinerama, Expres, Expres Magazin, Phoenix, Ora, NU, Contrapunct...
