Capete care nu folosesc la nimic

Tata mi-a povestit că un cunoscut de-al lui avea o cutiuţă de chibrituri împodobită cu o etichetă pe care scria „Capete de aţă care nu folosesc la nimic“. Înăuntru se afla exact asta: capete de aţă prea scurte ca să poată folosi la orice, fie şi să le legeni în aer ca să arăţi că ţi se fîlfîie.

Omul se limitase totuşi la o cutie de chibrituri, puteai s-o iei şi ca pe o poantă, dar am văzut într-un serial Discovery că există oameni care îşi umplu casa – ad litteram – cu obiecte de care nu au nevoie, de la sendvişuri la dulapuri, pînă cînd nici nu se mai poate circula prin camere. Şi, inevitabil, locul devine insalubru. Pute. Colcăie şobolanii. Unii dintre bolnavi – căci e o boală, fireşte, se cheamă colecţionarea compulsivă de obiecte – îşi iau curajul să ceară ajutor şi atunci are loc o intervenţie. Casa e golită şi igienizată, sub privirile înspăimîntate ale celor care-şi pierd agoniseala. Totul e să reziste să n-o ia de la-nceput şi să nu intre în sevraj.

Un hoarding pe adresa dumneavoastră

Dacă vorbim despre obiecte, cazurile sînt din fericire rare. Dacă trecem însă în domenii non-materiale, lucrurile se schimbă radical şi foarte mulţi dintre noi avem simptome de hoarding.

În primul rînd, hoarding de gînduri şi (hai să le zicem) idei. Cîîîte lucruri absolut inutile nu ne trec prin cap, ne ocupă timpul mental, ne consumă energiile interioare, ne macină, ne frămîntă. Mai sînt printre ele şi concepte măreţe, gen problema păcii mondiale, combaterea încălzirii globale şi eliberarea planetei de cianuri, dar majoritatea sînt fleacuri, mărunţişuri şi nimicuri.

În al doilea rînd, hoarding de gesturi. Ne aflăm deseori în deficit de gesturi frumoase (să dai un leu unui cerşetor, să zîmbeşti unui copil, să ajuţi pe oricine să facă orice), în schimb, cultivăm o adevărată inflaţie de gesturi mărunte, nefolositoare (nici nouă, nici altora) şi lipsite de semnificaţie.

Dar, dintre toate, copleşitoare şi endemică este colecţionarea compulsivă de cuvinte! Mai întîi, cuvintele şi expresiile parazite, care inundă frazele celor care nu se pot exprima simplu şi coerent şi a căror absenţă nu schimbă deloc mesajul. Din contră, prezenţa lor dizolvă sau ascunde orice mesaj: „Dar, desigur, n-aş putea să spun, nu-i aşa?, că, ştiu şi eu?, dacă s-ar pune, să zicem, problema să facem cumva rost de o oarecare finanţare, evident, ce să zic?, am reuşi.“ = „Dacă am face rost de finanţare, am reuşi.“

Apoi, adjectivele şi adverbele – şi de-aici încolo ieşim din domeniul unor exprimări verbale împleticite, aparţinînd unor simpli cetăţeni şi manifestîndu-se în viaţa lor privată, care, la urma urmei, nu priveşte pe nimeni – intrînd în ograda presei. Nu mai există de mult informaţii de tipul „Un tînăr a fost lovit de o maşină“ – e musai să fie „INCREDIBIL! Un tînăr a fost lovit BESTIAL de o maşină care gonea INCONŞTIENT.“

Victima cu diabet

Şi de-ar fi numai atît! În goana după senzaţional, exclusivitate sau prioritate, jurnaliştii îşi sufocă ştirile şi articolele în detalii care uneori sînt nu spectaculoase sau umflate cu pompa, ci pur şi simplu irelevante (dacă nu chiar ridicole). Cînd lucram la Mediafax, s-a petrecut o explozie într-un bloc de pe bulevardul Dacia, în Piaţa Romană. Au fost victime. Nu mai puţin de trei colege au fugit la faţa locului şi au început să transmită prin telefon tot ce puteau afla. La concurenţă cu radiourile, scriam ştire după ştire. Inclusiv una în care se preciza că fetiţa era în clasa a VIII-a şi bunica ei avea diabet… La fel de bine aş fi putut menţiona – şi de regulă AŞA se întîmplă – că proprietarul clădirii e burlac, iar primul pompier care a ajuns la locul dezastrului era din Paşcani.

În cazul meu, scuza era presiunea timpului. Trebuia să zicem cît mai repede cît mai multe. De obicei, motivul e altul: neavînd prea multe de spus – chiar dacă evenimentul este cu adevărat un eveniment –, jurnaliştii simt nevoia să adauge amănunte, fie ele şi caraghioase. Pentru ediţiile print ale publicaţiilor – tot mai rare azi –, au chiar de acoperit un anumit număr de semne (materializat în spaţiu tipografic). Sigur, soluţia elegantă ar fi ceea ce se cheamă background: cînd s-a mai întîmplat ceva similar, cum e la alţii, scurt istoric, statistici etc. – lucruri uşor de găsit azi, în era Google şi Wikipedia. Dar nu la fel de uşor ca a spune că victima e blondă şi şi-a petrecut ultimul concediu în Turcia, nu mai trebuie să cauţi nimic şi, în plus, strecori şi fine aluzii…

Bucureştiul sub Marea Neagră!

Dar nu de puţine ori se întîmplă invers! Un detaliu esenţial e plasat mai spre sfîrşitul ştirii/articolului, sau eludat cu totul, pentru a permite efecte speciale menite să atragă audienţa. Cum vă sună titlul – real! – „Încălzirea globală va lovi România! Estul ţării, înghiţit de Marea Neagră“? Mm? Împachetaţi deja, să vă mutaţi la Timişoara? Abia în al treilea paragraf al articolului (după ce am aflat că „gheaţa de la Polul Nord şi Polul Sud se va topi şi va acoperi 10% din suprafaţa planetei“, ceea ce e uşor derutant, întrucît apa acoperă de mult 70,8% din această suprafaţă), este oferit în treacăt detaliul „într-un scenariu plasat peste 5000 de ani“. Fix ca-n bancul „ – Peste 10.000 de ani un meteorit uriaş va lovi Pămîntul, provocînd extincţia vieţii pe planetă. – Peste cît!? – Peste 10.000 de ani. – Uf! Înţelesesem că peste o mie de ani!!“ Presa bate bancul.

Există însă, în jurnalism – mai ales în jurnalismul TV – ceva şi mai tare decît hoarding-ul de cuvinte, şi anume colecţionarea compulsivă de invitaţi chemaţi să-şi dea cu părerea. Teoretic, ei nu sînt mulţi – să tot fie 15-20 –, dar se multiplică prin ubicuitate. Calificarea este irelevantă, mai ales că, de multe ori, sînt chemaţi pentru un subiect şi ajung să discute cu totul altceva, fie sub presiunea unui breaking news extrem de grav, de tipul „Vasile a zis că Gică e dus cu sorcova – În exclusivitate, replica lui Gică“, fie pur şi simplu pentru că discuţia o ia razna şi aşa-zisul moderator uită cu desăvîrşire de ce i-a chemat pe oamenii ăia acolo.

Cam un sfert dintre aceşti oameni sînt gratificaţi cu calificarea de „analişti“, ceea ce – conform Dicţionarului Explicativ al limbii române – înseamnă că fie sînt specialişti în analiză matematică, fie au o aptitudine deosebită în cunoaşterea, analiza şi descrierea sufletului omenesc, fie sînt specialişti IT (furnizînd programatorului analiza fenomenului fizic, economic sau financiar care trebuie tradus într-un soft), fie – în sfîrşit – sînt autori de anale.

Dar, iată, m-am pierdut şi eu într-un fleac: definiţia unui cuvînt. Esenţialul, nu-i aşa?, este că analiştii, orişicît, ne explică, fireşte, efectiv care este, ca să spun aşa, situaţia.

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist.