Vorba groasă şi omul subţire

Cînd Luther recomanda traducătorului să cerceteze cum vorbesc „mamaia din magherniţă, copiii din uliţă, omul de rînd din piaţă“, pentru a putea traduce corect Biblia în germană – de remarcat că el îi cerea „să se uite la botul“ (Maul), nici măcar la „gura“ oamenilor simpli –, marele reformator ştia prea bine că în scrierile sfinte, oricît de revelate ar fi ele, nu vorbeşte doar Duhul Sfînt, ci şi prostimea, mahalaua, gura păcătosului. Chiar şi Duhul Sfînt nu vorbeşte, smerindu-se, decît prin gura omului şi pe înţelesul acestuia, iar a împrumuta de la om vorbele groase nu înseamnă nici o clipă depravare morală, ci este doar o formă de adecvare la vîscozitatea lumii, la darul ei de a fi memorabilă doar prin ceea ce are cleios şi aproape inert.

Fiind groasă, vorba rămîne lipită de timpan. E ca şi cum le-ar trece, celui care vorbeşte şi celui care aude, un vierme lipicios prin ureche. Oricît de violentă ar părea – dar niciodată vorba, ci doar tonul este violent –, vorba groasă este foarte înceată pentru că stăruie mult în auz. Atît de mult, încît de la un timp se metamorfozează, putînd da naştere unui mirabil fluture. „Dacă ai şsă-mi spuiţ doar cuvinte dulci şi curtenitoare, atunci nu te voi crede“ – a zis-o tot Luther, unui pretins profet din Wittenberg, studentul Markus Stübner, care, în 1522, alături de cîţiva meşteşugari năpădiţi de viziuni, deturna atenţia megieşilor prin discursuri mieroase, vrînd să-şi întemeieze propria mişcare religioasă, dînd astfel semnele primei disidenţe printre reformatori. Fiind obligat să facă anticameră ore întregi, Stübner şi-a pledat cauza, în disperare, dindărătul uşii zăvorîte, lăudînd deloc sfios lucrarea propriului spirit. Scos din răbdări, marele învăţat, dar şi vajnicul stîlp de tavernă Martin Luther l-a repezit: „Zi-i spiritului ăsta al tău că-i ard una peste bot...“

Uneori, vorba groasă sau înjurătura sănătoasă fac mai mult decît o colecţie de proverbe – dacă vin din partea celui încercat de Duhul Sfînt, care vorbeşte mereu din preaplinul inimii. Pentru că tocmai asta cerea Luther apropiaţilor săi: să verifice dacă cel care se crede profet este om autentic, dacă el poartă semnul acestei încercări, semnul caznei interioare care nu-i dă pace nicicum – pentru că Dumnezeu este „un foc mistuitor“, nu o acadea – şi-l împiedică să se epuizeze în ipocrizii şi bonton, în zîmbete largi şi arabescuri lingvistice. Ei bine, vorba groasă şi adevărul de viaţă sînt două toarte ale aceluiaşi vas. Între ele, se deschide gura vasului. Se deschide a rîs, iar omul autentic ştie să rîdă şi de vorba groasă, şi de sine, pentru că rîsul salvează mai mult decît aparenţele, pe cînd zîmbetul îl pierde pe omul „subţire“.

Pun rîsul şi zîmbetul în antiteză, întrucît, dacă cel dintîi individualizează, neexistînd două rîsete identice, atunci cel din urmă mai degrabă ascunde decît dezvăluie, estompînd graniţele dintre indivizi. Desigur, ca şi rîsul, zîmbetul este universal, o formă de consimţire la vîscozitatea lumii. Nu există nici cultură, nici epocă istorică, în care zîmbetul să nu fi fost exersat. Zîmbeşte şi bebeluşul de cîteva zile, după cum numai zîmbet e masca funerară. Atîta doar că zîmbetul este prin excelenţă apanajul omului subţire, al omului fals, simandicos prin liberă alegere. Omul subţire nu rîde, nici cu poftă, nici spart, nici hăhăit, nici silit, el doar zîmbeşte. O face înţelegător sau complice, nedumerit sau dumirindu-i pe alţii, dar o face necontenit. Acea ridicare fie şi a unui singur colţ de gură, acea sumeţire a obrajilor în cerul propriei frunţi sînt suma transfigurărilor sale. Mai mult de atît nu poate, pentru că şi-ar şifona reverul, şi-ar deranja cravata, şi-ar strica frizura. E clar că zîmbetul nu poate fi asezonat cu vorbe groase – trebuie să fii un mare maestru al mimicii ca să-ţi reuşească aşa ceva –, ci va fi însoţit invariabil de cuvinte dulci, bine cîntărite, sau cel mult de subînţelesuri.

Nu neg calitatea de pacificator social a ipocriziei, doar că ea are un mare potenţial de decepţie, creînd expectaţii false de la oameni falşi, de la cei care gîndesc obscen şi vorbesc îngrijit. Aşa se face că, în vreme ce vorba groasă rămîne prizoniera mahalalei, omul subţire va fi mereu pionierul mahalagismului. În gura lui, orice – pînă şi Cîntarea cîntărilor – sună infam, aşa încît nu vocabularul îi trădează obscenitatea gîndirii, ci fixaţia interesului propriu, cel mai adesea ascuns şi abject, dar trădat de stereotipiile de suprafaţă. Cuvinte precum „cristale S.“, „geantă V.“, „limuzină“, „vilă la munte“, „silicon“, „botox“, dar şi „carieră“, „post“, „bursă“, „doctorat“, altminteri indiferente la conotaţia morală, devin în discursul omului subţire cleioase şi inerte. Pseudoesteticul modei, al bunului de lux, al CV-ului decorat de titluri, ori chiar cel aplicat propriului corp – îngroşări de buze, liftinguri de sîni –, îi determină pe oamenii slabi de caracter, dar subţiri în maniere, să afişeze beatitudini precare acolo unde s-ar cere, în mod normal, doar discreţie.

Aşa se face că mahalagismul lor poate fi specios, ei injuriind publicul prin cele mai neutre cuvinte ori, paradoxal, prin cele mai cuceritoare. Politicianul o face prin chiar cuvintele din programul său politic care este sperjur in nuce. Vedetele – prin tot ce fac, povestind ce fac ele şi crezînd că asta ar interesa pe toată lumea. Iar oamenii de televiziune – ignorînd societatea vie şi îngînînd docil reţetele media ale dezumanizării, scornite de te miri cine. La urma urmei, mahalagismul este, la suprafaţă, versatil şi elegant, fioros de elegant, pe cînd vorbele groase şi urîte rămîn mereu aceleaşi, fiind atît de neschimbate, de secole, încît de regulă scapă lexicografilor români. Nu intenţionez nici pe departe să fac aici apologia limbajului de mahala, dar este important de subliniat că el şochează doar atît timp cît este scos din mediul său, devenind mahalagism, după cum şi omul subţire eşuează tot prin inadecvare la mediu, fapt pentru care tocmai apariţiile televizate îl fac, în mod paradoxal, şi notoriu, şi vulnerabil.

Un eveniment recent, moartea regizorului Sergiu Nicolaescu, a arătat cu prisosinţă cum funcţionează mahalagismul. Două libertăţi fundamentale – cea a individului, de a dispune testamentar asupra propriei înmormîntări, şi cea a unui cult legal constituit, de a refuza administrarea unui sacrament celui care nu îi respectă dogmele – se ignorau reciproc în perfectă armonie democratică, numai că cineva – şi vom vedea îndată cine – a dorit neapărat să vadă aceste libertăţi într-o ciocnire aprigă, „senzaţională“.

Fiind vorba de funeraliile unei vedete, mahalaua îşi cerea, la rîndul ei, dreptul: să fie o înmormîntare creştinească, să aibă şi amărăşteanul parte de bănuţii aruncaţi pe spate, de un covrig, de un prosop şi-o lumînare, de bucăţica de colivă şi de paharul cu vin aferente, şi, mai ales, de o poză cu mortul. (Poza cu mortul, pentru cine nu ştie, nu este un simplu instantaneu, ci are o narativitate intrinsecă, fiind sinteza epică a unui întreg şir de eforturi: sfînta înghesuială, coatele bine plasate, tenacitatea propriului culoar, nasturele rupt, manşeta prinsă în ţepuşa unui gard, spîrcîiala noroiului de sub tălpi, împiedicarea involuntară şi dezechilibrarea cu adresă etc.) Mai mult decît atît, hrana spirituală a mahalalei fiind colportajul, ea a fost privată, în cazul incinerării rămăşiţelor pămînteşti ale regizorului, tocmai de proba materială a peremptoriului „Am fost acolo“, în temeiul căruia ar fi putut fabula mai departe – la colţ de stradă, în crîşmă, în faţa blocului şi, peste ani, la urechea nepoţeilor.

Pînă aici, nimic nelalocul lui; triunghiul vedetă – biserică – mahala funcţiona după toate regulile interacţiunii democratice, doar că pe fir s-a interpus infotainment-ul – aşa-zisele televiziuni de ştiri, care au ţinut morţiş să transforme tringhiul respectiv într-unul amoros, şi i-au cerut mahalalei să colporteze nici mai mult, nici mai puţin decît principii de drept şi de dogmă, să-şi dea cu părerea în chestiuni care presupun uzul public al raţiunii, de care mahalaua nu va fi niciodată în stare. Evident că s-a lăsat cu vorbe groase şi cu isterie colectivă, la ce altceva ne-am fi aşteptat? Dar nu asta s-a vrut?

Totuşi, privind jalnicul spectacol, mi s-a părut că, mai tare decît mahalaua expusă indecent şi fără voia ei, au şocat oamenii subţiri din televiziuni care, fiind experţi ai inadecvării, au trudit maieutic pe lîngă un măgar mort. Or, vorba lui Rabelais, de la un măgar mort nu scoţi nici măcar un pîrţ. Au şocat, ei, oamenii de televiziune, cedînd unui „firesc“ performativ – c-aşa se face ratingul, c-aşa fac şi alţii, că asta vrea lumea –, care ţine loc de disculpare. Devine „firesc“ tocmai pentru că e performat zi de zi. Au şocat şi şochează nu pentru că n-ar fi oameni spilcuiţi, cu butoni şi cravată, cu rochiţe sau bluziţe de colecţie, oameni îngrijiţi şi prosperi, ci pentru că, în spatele feţei lor mereu zîmbitoare, în dosul cuvintelor lor politic corecte, dar şlefuite pînă la desemantizare, examenul de conştiinţă a încetat – cu sau fără speranţă de resuscitare, asta... „devine de la caz la caz, monşer“.

Gabriel H. Decuble este eseist, poet, germanist.

Foto: L. Muntean