Gabriel H. DECUBLE

Sincronizarea limbajului educațional cu îmbogățirea limbajului specializat este imposibilă.

Goethe își alinta protejatul cu apelativul „credinciosul Eckhart”, asemuindu-l unui îndrăgit personaj de basm.

Doar la secțiile de germanistică de la universitățile mari din România se predă Celan și, mai ales, se face cercetare despre Celan.

Adevărul este că etichetele de vin spun multe despre orice, dar nimic despre vin. Nu pentru că cei care le compun n-ar fi buni cunoscători în materie, nici pentru că n-ar avea papile educate și un palat rezonant sau pentru că n-ar avea darul descrierii, ci din simplul motiv că vinul cu adevărat bun.

Cu toții știm cît de enervant poate fi să pui o întrebare la care să nu ți se răspundă. Se întîmplă mai ales în comunicarea scrisă, cu instituțiile a căror logică de funcționare nu include și transparența, dar se întîmplă și pe viu, în comunicarea imediată: la un ghișeu, într-un birou, în cuplu și, mai ales, în fața legii.

De ce strigă Nietzsche în prefaţa la Ecce homo: „Și, mai ales, nu mă confundaţi!“? Pentru că știe că, orice ai face, tot vei fi confundat. Mîntuirea subiectului nu poate fi decît în obiect, adică acolo unde nu mai este el.

Aş putea să-mi spun la rîndul meu: „Cîndva, voi avea un cont de Facebook“, nefiind, de principiu, defavorabil fenomenului. „Cîndva“ înseamnă, pentru mine, „cînd voi avea timp“. Deocamdată nu am, dar nici nu-i invidiez pe cei care au timp pentru mesaje şi tapaje, înjurături şi pupături, apoftegme şi flegme, indignări şi resemnări.

Deşi am crescut odată cu XT-ul, pe vremea cînd cei mai agili programatori ai zilelor noastre abia erau informaţie genetică, am manifestat întotdeauna o anumită reticenţă faţă de automatizare – în măsura în care nu extinde, ci înlocuieşte cu totul funcţia umană. Nu cumpăr cafea, sucuri sau sandvişuri de la automat.

Degeaba îi explic prietenei mele Barbara cît de frumos este numele pe care îl poartă. Că, da, înseamnă întocmai ceea ce spune, adică „străină“, la care se adaugă şi o achiziţie semantică ceva mai recentă, anume: „de o frumuseţe stranie“.

Jurnalul de la Păltiniş era pe piaţă de aproape doi ani şi iscase, în mediile intelectuale din România, suficiente dezbateri private – cele publice erau confiscate, pe atunci, de aparatul de stat –, încît să aibă deja o rezonanţă masivă la cititori.

Nimic nu se lasă organizat mai bine decît nimicul – pe policioare, în etui-uri şi casete, în registre, scrinuri, truse, rasteluri, în rafturi de bibliotecă, ba chiar şi în cărţi –, pe cînd lucrurile cu adevărat importante aproape că nu-şi găsesc locul, fiind tendenţial imateriale şi ubicue.

Cînd Luther recomanda traducătorului să cerceteze cum vorbesc „mamaia din magherniţă, copiii din uliţă, omul de rînd din piaţă“, pentru a putea traduce corect Biblia în germană, marele reformator ştia prea bine că în scrierile sfinte, oricît de revelate ar fi ele, nu vorbeşte doar Duhul Sfînt, ci şi prostimea, mahalaua, gura păcătosului.

Ideea mi-a fost inspirată, acum mai bine de doi ani, de un exemplu din spaţiul germanofon, cînd Daniel Kehlmann a scris, împreună cu 12 studenţi de la un curs de Creative writing pe care scriitorul îl ţinuse la Freie Universität Berlin, un roman, în trei zile.

Citind, în ziua de azi, tratatul lui Irineu din Lyon despre erezii, abia îţi poţi reprima impresia că, de fapt, ai în faţă notaţiile unui cronicar TV. Nu că descrierea sa ar fi foarte plastică – nici nu e –, dar mustrătoarea sa răbdare are pasul degetului mare pe telecomandă, sărind la aberaţia imediat următoare cînd tocmai părea că începe să o aprofundeze pe cea dinainte.

Vorbind despre opinii şi păreri, e cu neputinţă să nu ne oprim atenţia asupra publicistului, o persoană cu demers la fel de participativ, care vrea şi ea, periodic, un subiect de interes general. Unul care să fie înţeles de majoritatea cititorilor şi, mai ales, care să-i confirme statutul de vector de opinie. Făcînd aceasta, publicistul trebuie să-şi depăşească simpla condiţie de individ.

Unul din personajele foarte îndrăgite ale povestirilor chassidice, rabinul Sussja, obişnuia să-şi justifice, în faţa coreligionarilor, scurilitatea sau atitudinile uneori abstruse prin următoarea replică: „În viaţa de apoi nu voi fi întrebat de ce n-am fost Moise, ci de ce n-am fost rabinul Sussja“. Desigur, Moise era şi este marele ideal pentru comunitatea iudaică.