⬆
datul cu părerea
Datul cu părerea şi dreptul la replică
Credeţi că româncele au dreptul la menopauză? Dar ce părere aveţi despre copiii bipezi ai României? Aţi auzit că nivelul erecţiei a crescut în ultimii ani? – sînt doar cîteva exemple de întrebări (preluate din interviurile deja legendare ale lui Viorel Gaiţă) la care trecători pe stradă se înghesuie să răspundă.
Complexul Leonardo
O să încep academic, anunţînd care e scopul şi care e concluzia finală. Cel puţin în sociologie acesta e standardul contemporan impus de publicaţiile ştiinţifice: anunţi de la bun început, pe scurt, intenţiile, asumpţiile şi paradigma în care îţi construieşti argumentul, precum şi principalele concluzii.
Despre Pericle
Ochiul sever al filozofilor este mereu dispus să privească ascuţit şi cu reproş ori de cîte ori gîndul nostru nu stă orientat spre principii, gata să le exprime, să le dea glas sau măcar să le invoce voalat. Principialitatea e un semn de bună-creştere intelectuală, de spaţiu public sănătos, iar capacitatea minţilor noastre de a spune generalităţi este asociată unei bune prezenţe publice.
România medicală
Afirmaţia că toată lumea se pricepe la fotbal şi politică mi se pare exagerată. În schimb, toată lumea se pricepe, cît de cît, la medicină. Românii abordează mult mai des morga unui agent sanitar sfătos decît aerul îngîndurat al unui antrenor de selecţionată naţională sau clarviziunea geostrategică a unui analist politic.
Părerea mea!
A-ţi da cu părerea despre de ce, cît şi cum îşi dau alţii cu părerea mi se pare un exerciţiu fabulos, ca şi cum te-ai juca cu oglinzi paralele. Fabulos şi atins uşor de ipocrizie. Dar, cum frumos se spune la manualele de jurnalism, „information is free, opinion is sacred“. După căderea comunismului, România a căpătat limbariţă.
Oameni şi părerile lor - un raport al Agenţiei pentru Rating Politic
La talk-show-uri sau emisiuni de ştiri sîntem de multe ori intrigaţi cînd vedem cine sînt invitaţii chemaţi să-şi spună părerea asupra unui subiect sau altul. Sîntem intrigaţi că un om politic îşi dă cu părerea asupra unui eveniment monden, sau o vedetă TV îşi dă verdictul, neavizat, asupra unei situaţii politice sau economice.
Generaţia tăcută vrea azi gălăgie
Fac parte dintr-o generaţie care a învăţat foarte greu să-şi spună opinia, să-şi verbalizeze gîndurile şi credinţele. Am fost învăţaţi de mici să nu spunem „afară“ ce auzim „în casă“, pentru că părinţii ar putea avea probleme, să îmbrăţişăm doar idealuri majoritare, în detrimentul celor personale, să ascultăm şi să repetăm, în loc să întrebăm şi să dezbatem.
"Şi mie... şi eu..." - din abisurile democraţiei româneşti
Vorbind despre opinii şi păreri, e cu neputinţă să nu ne oprim atenţia asupra publicistului, o persoană cu demers la fel de participativ, care vrea şi ea, periodic, un subiect de interes general. Unul care să fie înţeles de majoritatea cititorilor şi, mai ales, care să-i confirme statutul de vector de opinie. Făcînd aceasta, publicistul trebuie să-şi depăşească simpla condiţie de individ.
Ratingul de ţară şi Don Quijote
De mai bine de două săptămîni manifestaţiile de stradă, atît cele din Bucureşti, cît şi din multe oraşe ale ţării, au ţinut prima pagină a ziarelor, au fost ştirea principală a jurnalelor TV şi marfă din belşug pentru talk-show-uri şi emisiuni de „analiză“. De la oameni politici la actori cu patalama, de la jurnalişti la bloggeri, toată lumea şi-a dat cu părerea.