"Şi mie... şi eu..." - din abisurile democraţiei româneşti

Ciudat simţ politic mai are şi românul! Simpla şi pura tranzacţie economică are pentru el valenţele unei participări la binele comun, fie şi obţinută prin milogeală: „Daţi-mi şi mie două bucăţi de cotleţel...“ Scăzînd tonul tînguitor din voce, dar păstrînd esenţa mesajului, obţinem discursul unui bărbat tocmai ieşit epuizat din schimb, dar ferm hotărît să-şi impresioneze soţia la întoarcerea acasă: „Vreau şi eu un salam de vară, întreg...“ 

Vorbind despre opinii şi păreri, e cu neputinţă să nu ne oprim atenţia asupra publicistului, o persoană cu demers la fel de participativ, care vrea şi ea, periodic, un subiect de interes general. Unul care să fie înţeles de majoritatea cititorilor şi, mai ales, care să-i confirme statutul de vector de opinie. Făcînd aceasta, publicistul trebuie să-şi depăşească simpla condiţie de individ, el dezvoltă o conştiinţă supraindividuală şi, deşi n-ar recunoaşte-o în veci, în cinematograful din creierul său, Superman şi Omul păianjen se întrec voiniceşte în a mîntui cel mai grabnic, cel mai putincios şi – dacă sînt şi niscaiva admiratoare implicate – cel mai romantic urbea potopită de Rău. 

Asemeni agitatorului socialist dintr-un roman de Zola, el le livrează celorlalţi propriile adevăruri – deja cunoscute, doar că neconştientizate încă şi, prin urmare, nearticulate. Astfel, el e un Adam al conştiinţei publice, căreia îi dă viaţă doar numind-o, doar revendicîndu-se de la ea. Savurînd (încă!?) deliciile unui Eden istoric, publicistul cochetează cu ideea eternităţii propriului statut de „stîlp al democraţiei“. Pînă cînd? Pînă cînd în mărul din care se va fi înfruptat cu nesaţ rînjeşte contorsionatul vierme... Credeai că ai scăpat doar operînd distincţia între părere şi opinie? Ei, aş...

Un publicist care scrie despre părerologia endemică din România nu poate ocoli, mi se pare, exerciţiul de sinceritate. Aşa încît, deşi eu, unul, am renunţat de mult la publicistică, nu voi putea face caz de această retragere şi-mi voi pleda vinovăţia. Iată faptele: între 2003 şi 2005, am avut şi eu o rubrică săptămînală în publicaţia Ziarul de Iaşi. Rubrica se numea „Punctul critic“ şi, prin urmare, era firesc să-mi exercit, în spaţiul ei, spiritul critic. Criticam totul de sus pînă jos şi nimicul de la stînga la dreapta. Criticam fără parti-pris şi fără reţinere, de la caftan la gioarsă şi de la geantă diplomat la poşetuţă. Dar – încerc eu o consolare post hoc –, măcar criticam cu tîlc, în sensul că toate neajunsurile prezentate de mine se constituiau într-o narratio fabulae, din care cititorul putea extrage un sens mai înalt. Tîlcul se impunea de la sine, dat fiind că realitatea românească era atît de plină de „stîlc“. 

De exemplu, observam chiar din ziarul cu pricina că, pe o pagină, nişte profesori de genetică de la Iaşi erau lăudaţi ca fiind autorii unui studiu care a revoluţionat genetica mondială, iar pe altă pagină rezolvarea unei crime oribile era amînată cu cîteva săptămîni, pentru că la Iaşi nu se puteau face teste ADN. Un alt exemplu: mă distram citind catalogul invenţiilor româneşti premiate la saloanele internaţionale de inventică: „Îmbunătăţire cap freză cu inserţie de diamant“ (medalia de aur la Salonul de la Bruxelles), sau „Instalaţie oxigenare crescătorie piscicolă“ (medalia de argint, Guadalajara) sau, în fine, mirobolanta, dar sec-definita invenţie românească „Manipulator“ (medalia de aur la Salonul de la Geneva). Şi voiam să se bucure şi alţii de roadele curiozităţii mele, de faptul că mi-am pus măcar o dată întrebarea: ce se ascunde, de fapt, sub poleiala inventicii româneşti, a cărei laudă de sine nu mirosea deloc a bine? (Se cheamă că voiam să conspir, etimologic: să fiu de aceeaşi părere cu cîţiva cetăţeni mai de treabă.) Oricum aş lua-o, aveam cîte o părere despre orice, fără să am neapărat şi expertiză; pînă şi despre „manipulator“ care, sărăcuţul de el, s-ar putea să fie, de fapt, o invenţie revoluţionară...

Nu ştiu dacă am reuşit să plac sau să fiu util. De convins, nu-mi propusesem oricum să conving pe nimeni. Multă lume nu reuşea să lege numele publicistului de persoana mea. Cum vine asta: un universitar serios să se-ncurce cu ceva aşa de frivol? Alţii mi-au mărturisit că nu mă pot citi decît cu dicţionarul, iar eu, refuzînd să sesizez vreo ironie, mă simţeam flatat că le-am lărgit vocabularul şi, implicit, orizontul cunoaşterii. Rămîneam, însă, cu convingerea intimă că, în România, era şi este în continuare enorm de criticat, iar atît timp cît variile păreri nu sînt mînate de ură, ele sînt binevenite. La nevoie, publiciştii îşi pot mereu procura legitimitatea gestului de a opina în scris despre orice, recurgînd la fundamentul antropologic, la dictonul terenţian: „Om sînt şi nimic din ce e uman nu-mi este străin“. Pesemne chiar aşa stau lucrurile. Doar că, la noi, ce s-a reţinut de majoritatea împricinaţilor este că publicistica ar fi un loc de secretat umori, unde „rubrica“, odată căpătată, devine „lubrică“, unde îţi rezolvi duşmanii sau, uneori, şi viitorii foşti prieteni. Cel puţin aşa a arătat publicistica anilor ’90, în care s-au format marii guru de profesie ai societăţii postdecembriste – seminţe incomplete sub toate raporturile, dar nimerite pe un căldicel pat germinativ de expectaţie mesianică.

Totuşi, într-o societate mai aşezată, publicistul trebuie să fie mult mai mult decît un spadasin iscusit, el trebuie să fie şi un înghiţitor de săbii. Ca să poţi atinge un oarecare grad de obiectivitate (dar şi de graţie sufletească în comunicare), trebuie să fi îngurgitat multe păreri subiective – uneori tăioase, dar fără să fi sîngerat – ale „celuilalt“, fie că acest „celălalt“ poartă un nume şi are o faţă, fie că el prinde viaţă doar din jocul abstract al argumentelor pro şi contra; pentru că altminteri, dacă am vorbi mereu singuri, n-ar mai fi necesară nici o artă a vorbirii...

Rezumînd, se poate spune că nu e rău să ai păreri, atît timp cît ţii cont şi de părerea celorlalţi. De fapt, în a-ţi expune public o părere este şi o doză bună de vulnerabilizare. O părere exprimată public este o şansă în plus de a zădărnici un complot. Renunţînd la caracterul privat al cîrtelii de crîşmă sau de apartament confort III, publicistul îşi sacrifică o frîntură de viaţă personală. Pentru a-l parafraza pe Nichita Stănescu: doar soldaţii, poeţii şi – adaug eu – publiciştii nu au viaţă personală, ei neavînd voie să-şi refuze nici o (închipuită) expertiză, din nici un domeniu. Că unii reunesc toate aceste ipostaze, măcar într-un continuum autobiografic, nu miră în absolut, dar e din ce în ce mai greu de atins în concret – şi nu pentru că poeţii sau publiciştii ar fi mai slab pregătiţi pentru viaţă, ci pentru că serviciul militar obligatoriu a fost desfiinţat. 

Mai nou, de cînd presa a migrat în bună măsură pe Internet, a apărut moda de dat cu părerea la părere, semn clar că părerea iniţială nu e întru totul obiectivă. Aşa s-a impus categoria „postacului“, a cărui prioritate este, la adăpostul anonimatului, mînjirea cu catran din cap şi pînă-n picioare a opinentului – fulgi se vor găsi alţii să azvîrle... Abia aici democraţia noastră scîrţîie sinistru, întrucît aspectul participativ nu are voie să se realizeze niciodată în concubinaj cu anonimatul. În ţările civilizate, postacul este obligat să introducă o adresă de e-mail şi abia atunci cînd aceasta este validată, mesajul său va fi afişat – dacă şi numai dacă nu conţine injurii şi incitare la ură de orice fel. 

Dar – se vor întreba unii – ce este nesănătos în a-ţi da cu părerea despre orice, chiar şi împroşcînd cu ură? E simplă defulare, de ce să nu se defuleze poporul? Şi totuşi: chiar şi în cel mai evlavios jargon democratic, cel lincolnian, nu se poate formula mai mult decît un pseudosilogism: Oricine poate opina despre cîte ceva. Cîte cineva poate opina despre orice. Dar nu oricine poate opina despre orice. Cu alte cuvinte: nu poate exista o communis opinio, un bun simţ relativ la orice. 

Astfel, oamenii ar fi bine să se întrebe, înainte de toate, despre ce anume pot opina oricînd în impunitate. Despre vreme? Zi-le frate! Despre fotbal? Prego! Despre scobitul în nas? Numaidecît! Despre bărbaţi sau femei? Bărbaţii cu bărbaţii, femeile cu femeile, vă rog! Despre mîncarea bună sau vinul fin? De ce nu – atît timp cît nu ne scoatem ochii pledînd înfocat pentru propriul gust... Dar despre vinovăţia unui om? Dar despre eutanasie? Dar despre pedeapsa cu moartea? Aici se pare că democraţia îşi întîlneşte limitele. Mai ales cea consultativă (şi extrem-participativă) este iute în congres şi lentă în progres. Ea aduce oameni laolaltă din te miri ce motiv, organizînd cîte un referendum de fiecare dată, dar la reforme este foarte retractilă. Am văzut acest lucru în cazul unui canton elveţian care a acordat drept de vot femeii abia în... 1990 (lasă că primul canton care îl introdusese o făcuse abia în 1971...). Atît de mult are nevoie democraţia consultativă de confirmarea de către popor, încît am putea crede că ei i-a reuşit, în fine, ceva ce nu-i reuşise mitului antic: să-l unească pe narcisist cu propriul ecou...

Or, cum democraţia mediatică este directă (de multe ori chiar live), extrem-consultativă şi participativă şi nu se sfieşte să confunde votul cu sondajul şi procesele penale cu ştirile mondene, şi ea, la rîndul ei, se vrea permanent confirmată prin cotele de audienţă, pe care le confundă, din inerţie, cu comunicarea efectivă. Procedînd astfel, democraţia mediatică devine un Moloch devorator de opinii şi păreri de-a valma – diferenţa nici nu mai contează... În indistinctul murmur care decurge de-aici, pînă şi opinia fondată şi legitimă sfîrşeşte în neauzire sau, dacă e auzită, în răstălmăcire. Cel mai tîrziu în 2005 aveam să-mi dau seama: cea mai bună publicistică rămîne filozofia.

Gabriel H. Decuble este scriitor, traducător, germanist.