România medicală

Publicat în Dilema Veche nr. 416 din 2-8 februarie 2012
România medicală jpeg

Afirmaţia că toată lumea se pricepe la fotbal şi politică mi se pare exagerată. În schimb, toată lumea se pricepe, cît de cît, la medicină. Românii abordează mult mai des morga unui agent sanitar sfătos decît aerul îngîndurat al unui antrenor de selecţionată naţională sau clarviziunea geostrategică a unui analist politic.

În fiecare zi aud păreri despre boală ale bolnavului însuşi, ale soţiei lui, ale fiicei întoarse din Italia anume să supravegheze actul medical, ale colegului care l-a adus cu maşina, ale vecinei care-l îngrijeşte mai bine ca nevasta sau ale directorului care se interesează de sănătatea lui. 

Cele mai multe dintre aceste opinii despre boală ale cetăţeanului de rînd sînt ignorante sau naive, dar acest lucru este de înţeles, ştiinţa medicală fiind întotdeauna în vîrful cel mai îndepărtat al cunoaşterii umane. Nu posibilitatea contemplării acestor îngustimi mă atrage la ele, ci altceva. Ascult oameni cu cele mai diverse profesiuni, din toate clasele sociale, din toată ţara, an după an, zi după zi. Ei aduc în cabinetul de consultaţie, cuprins în părerile lor despre boli, acel indefinit farmec al locului şi al omului, pe care îl numim sufletul românesc. 

Există firave influenţe internaţionale în alcătuirea acestor păreri despre originea bolilor şi cheia vindecării lor, însă majoritatea dintre ele îşi au izvoarele aici, la noi, în experienţe populare seculare amestecate cu programe TV recent apărute în grilă, în ontologii arhaice pigmentate cu frînturi dintr-un manual de gimnaziu, prea puţin răsfoit la vremea lui. Toată această cultură sanitară populară reprezintă o ţesătură socială care oglindeşte civilizaţia românească, concepţiile ei despre viaţă, despre familie, despre muncă sau despre educaţie. 

Să vedem aşadar cîteva dintre trăsăturile noastre româneşti desenate de gîndurile legate de boală.

Fatalismul mioritic colorează în tragic multe dintre aprecierile medicale. Un fost maistru mecanic, după ce ascultă sfaturile profilactice, încurajatoare, ale medicului, este de părere că atunci cînd ţi-e scris să mori, mori, orice-ai face. O nepoată hotărăşte pentru mătuşa ei, fără să o consulte pe aceasta: „Eu zic s-o operaţi! Ce-o fi o fi!“. O doamnă intră în cabinet, după ce l-a aşezat pe soţul ei în pijama, în salon şi, văzînd nesiguranţa doctorului cu privire la diagnostic, încearcă să-l ajute: „Mă tem de ce-i mai rău. Iarna aceasta, bărbatul meu este pentru a treia oară internat în spital. Ştiţi ce cred eu, şi-a pierdut complet umanitatea!“. (Confuzia cu „imunitatea“ nu scade cîtuşi de puţin vibraţia tragică a acestei păreri.)

Căsătoria rămîne la români cea mai adîncă taină a vieţii. Ea este rădăcina deopotrivă a fericirii, dar şi a nenumărate boli. O învăţătoare pensionară este surprinsă de diagnosticul comunicat, o afecţiune a inimii, neînţelegînd cum s-a putut întîmpla aceasta, cîtă vreme are un soţ foarte bun. O vecină, venită în vizită, deconspiră asistentelor secretul prietenei ei bolnave, acela că soţul acesteia bea, fiind de părere că pacienta ar trebui ţinută cît mai mult în spital, departe de bărbat. O mamă, aflînd diagnosticul sever al fiului ei, însurat de puţin timp, după un minut de reflecţie contribuie la diagnosticul cauzal: „Numai de la noră-mea putea să i se tragă!“.

Modernizarea societăţii româneşti întîrzie să apară, şi pe tărîmul părerilor medicale. Spre deosebire de occidentali, foarte puţini dintre români suspectează drept cauză a îmbolnăvirii lor sau a celor apropiaţi poluarea, exploziile solare, radicalii liberi, grăsimile nesaturate, virusurile fortificate în aeroporturi sau azbestul din pereţii clădirilor. Cauza bolii rămîne, la fel ca şi acum o sută de ani, o fereastră uitată deschisă, o zi ploioasă sau supărarea pricinuită de plecarea băiatului de acasă. Un bunic, ferm în cele cîteva idei pe care le exprimă, repetă echipei medicale că păcătoasa artrită care-l chinuie a fost declanşată de o găină care l-a muşcat de deget. Şi în materie de dietă, tendinţele avangardiste întîrzie să se împrăştie în societatea românească. Puţini dintre noi, încercînd să explicăm îmbolnăvirile, ridicăm problema cerealelor modificate genetic, a puilor mustind de hormoni, miracolul magneziului sau erezia patiseriilor. Delictele culinare, pedepsite cu grele suferinţe, au rămas o bucăţică de tobă, „de altfel proaspătă“, o jumară înghiţită pe ascuns sau o lingură de smîntînă în plus. 

Există, totuşi, două concepte moderne care au fost acceptate de mentalul nostru colectiv legat de boală, unul vătămător – Cernobîl şi unul binefăcător – Biorezonanţa. O patroană de măcelărie se autoevaluează vag hamletian: „Mănînc, nu mănînc, tot mă-ngraş. Eu cred că asta mi se trage de la Cernobîl“.

Relaţia românilor cu munca, după cum ştim nici nemţească, nici grecească, se întrezăreşte în multe dintre opiniile lor legate de îmbolnăvire. Munca multă, munca de tînăr, munca nerăsplătită îmbolnăveşte. O soţie nu se miră că soţul ei a paralizat, „a lucrat toată viaţa la hidraulică, cu miros de ulei“, iar o fiică plînge aflînd diagnosticul tatălui ei: „Am ştiut, am ştiut că o să dea în diabet, m-a crescut singur de cînd am fost pe clasa a doua“. În mai puţine cazuri munca vindecă. O doamnă dinamică se îndoieşte de efectul medicamentelor luate şi pune vindecarea ulcerului ei vechi, duodenal, pe seama nenumăratelor treburi pe care le are de cînd îşi îngrijeşte cei doi nepoţi. Consumul de alcool este întotdeauna consecinţa nedorită, dar de neevitat, a specificului unei profesiuni. „Mai beau, de ce să vă mint, domnule doctor, dar n-am ce face, de aşa natură e munca mea!“, zice fiecare. De aşa natură e munca ciobanului, e frig, ziua lungă, nu rezişti altfel, de aşa natură e munca poştaşului, căruia în fiecare casă în care duce pensia i se oferă un păhărel, imposibil de refuzat fără a pricinui supărare pensionarilor. Natura muncii profesorului universitar este înţesată cu inspecţii de gradul întîi, doctorate, examene de promovare, urmate de mese festive de la care nu se cuvine să pleci, iar omul de afaceri are, în fiecare clipă, o perioadă grea, contracte neprevăzute cu finlandezi, cu ruşi, cu englezi, protocoale, whisky-uri. Pînă şi munca menajeră a casnicei este de aşa natură, o mîncare, strîns puţin prin casă, o vecină, o vişinată, cel mult două. 

Educaţia generală scăzută a românilor, educaţia medicală fiind parte a acesteia, naşte păreri a căror ingenuitate înfioară. Un biet om se stinge în mîinile echipei medicale. În salonul vecin, un grup de pacienţi schimbă păreri, ajungînd la concluzia că nu este normal să moară omul aici, în spital, cu doctori de faţă. O tînără nevastă vine să nască nespălată de nouă luni, fiind de acord cu opinia soacrei că poţi pierde copilul, dacă pui apă pe tine. Recomandarea reducerii grăsimilor din alimentaţie este primită cu rezerve de un bărbat cît un brad: „Eu mănînc numai slănină şi caş făcute cu mîna mea şi cred că, dacă mănînci lucruri naturale, mori numai cînd îţi vine vremea, nici un minut înainte!“. 

Am lăsat la urmă bunul-simţ, însuşire care îi defineşte pe majoritatea românilor. Cele mai multe dintre părerile lor despre medici, despre boli, despre tratamente sînt pline de bun-simţ: să nu mai întîrzie vizita la dispensar, să se opereze, dacă asta spune doctorul, să meargă la spitalul din oraş şi doar apoi la Bucureşti, să nu ia medicamente nerecomandate. Un inginer pensionar află că este nevoie de nişte analize mai complicate pentru diagnosticul soţiei lui, dar nu mai sînt „fonduri“. Văzînd îndoielile doctoriţei – să aştepte venirea banilor, să nu aştepte, cheltuiala e însă destul de mare – îi spune: „Părerea mea e să facem analizele acum. Ce s-aşteptăm? În sănătate, sacul cu bani e gol ca promisiunea unui ministru. Ne-om descurca noi cumva, cu ce ştiţi dumneavoastră şi cu ce am pus noi deoparte“.

Privind cu ochii strînşi prin ceaţa acestor eronate, inutile, fataliste, caraghioase şi pline de bun-simţ opinii medicale ale cetăţeanului, zăreşti silueta inconfundabilă a românului contemporan, silueta noastră. 

Nicolae Rednic este medic internist.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.
image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.