Înapoi la Jurnalul de la Păltiniş

Trebuie să fi fost în iunie 1985, pe cînd abia împlinisem 17 ani, iar la Zilele Culturii Călinesciene, organizate an de an la Oneşti, invitaţii de onoare erau, de această dată, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Jurnalul de la Păltiniş era pe piaţă de aproape doi ani şi iscase, în mediile intelectuale din România, suficiente dezbateri private – cele publice erau confiscate, pe atunci, de aparatul de stat –, încît să aibă deja o rezonanţă masivă la cititori. Printre aceştia mă număram şi eu, şi este inutil să precizez ce capital imens de simpatie aveau cei doi protagonişti ai acestei cărţi pe care am numit-o cîndva „cu adevărat formatoare“.

Le-am însoţit celor doi îndeaproape paşii – relaxaţi, dar fermi –, provocîndu-le opintiri doar prin întrebările mele agasante, de adolescent halucinat de cultură, care nu înţelegea încă mare lucru. Nu m-am lăsat pînă nu le-am smuls şi un autograf pe un exemplar care nici măcar nu era al meu, căci eu – pe-atunci mi-erau prietenă nevoia şi grijile surate – citeam doar cărţi împrumutate de la bibliotecă, de la prieteni, de prin cunoscuţi. (Numai eu ştiu cum am reuşit să maschez cota cu degetul mare, întinzînd exemplarul la semnat şi totuşi nedîndu-l din mînă.)

Aş fi putut rămîne la această mică izbîndă de provincial, dar nu se făcea, iar a ridica ştacheta însemna, în primul rînd, să acumulez şi mai mult, să mă deschid – dar nu oricum – faţă de universul cărţii. Puneam în practică, fără să ştiu încă, ceea ce Noica numea, cu un paradox, die sich erschließende Einschließung – „închiderea care se deschide“. Era o sintagmă care ar putea defini cartea în general, cartea bună – ce necuprindere între două coperte! –, şi care-i smulsese lui Alexandru Dragomir, fostului elev al lui Heidegger, cîteva obiecţii şarjate, dar inoportune.

Ştia Noica prea bine şi pe propria-i piele „vasăzica“ acestor cuvinte: verbul einschließen înseamnă, printre altele, şi „a întemniţa“, iar biografia sa este una dintre mărturiile cele mai grăitoare pentru puterea spiritului de a transforma înfrîngerea în victorie şi răul în bine. Nu doar în Jurnalul de la Păltiniş („de istorie nu trebuie să vă plîngeţi niciodată, chiar cînd este ingrată“), ci în multe alte scrieri, Noica a pledat pentru un stoicism care, în contextul privaţiunilor la care era supusă populaţia din România acelor ani, nu putea fi decît greşit înţeles. Arătînd virtuţile constrîngerilor de orice fel şi celebrînd, de exemplu în zona poeticii, rima finală ca pe o „cununie“ între două cuvinte, filozoful de la Păltiniş era în răspăr cu expectaţiile de modernizare mimetică (cultură = consum) pe care le nutreau, pe atunci, cei mai mulţi dintre intelectualii noştri.

Eu, unul, eram oricum prea tînăr şi prea exaltat pentru a-mi putea reprezenta o vivisecţiune în corpul propriei inerţii, al propriei trîndăveli, al propriei reverii. Ca tinerii de azi, voiam totul de-a gata, repede, fără efort. Aveam, se-nţelege, ca orice adolescent, trăiri acute – ţin minte exact porii care îmi dădeau îngrijorări simili-acneice, după cum ţin minte la fel de bine cum alungam aceste îngrijorări: în recluziune, citind, însă cumva... la întîmplare.

Probabil pentru a arde etapele, m-am simţit „chemat“ să-i scriu direct filozofului, proiectîndu-mă astfel cu de la sine putere între cele „cîteva sute“ de intelectuali care vor forma cîndva elita. Automăgulitoarea întreprindere nici că putea fi mai simplă. La destinatar scriam sec: „Constantin Noica, Păltiniş“, scrisorile ajungeau, iar conţinutul... trebuie să-l fi mişcat întrucîtva pe adresant, pentru că, în data de „4.IX.986“, mi-a răspuns, dîndu-mi astfel un cec în... gri, în sensul că, la normele de lectură şi de igienă intelectuală pe care mi le trasa („Citeşte organizat; de pildă cultura greacă în întregime, chiar dacă pe deasupra, deocamdată. (...) Caută să faci faţă bine la Facultate. Tot ce faci acolo te poate instrui, dacă trimiţi lucrurile la izvoare. Disciplinează-ţi ziua şi lucrează cu continuitate. Nu e bun decît ceea ce se leagă şi se înlănţuie.“), nu uita să adauge prea austera clauză: „Pe viitor nu-ţi mai scriu decît dacă mă asculţi. De ai alte căi, mai bune, atunci uită-mă.“

Nu l-am uitat nicicum, nu voiam să-l uit, doar că istoria are meandrele ei, iar cum, pe atunci, după admiterea la facultate urma automat stagiul militar de nouă luni – „termen redus“ –, sfaturile lui Noica se dovedeau a fi greu de pus în aplicare. Nu insist aici pe volumele din Platon care mi-au fost confiscate de lt.-maj. Chiţac, dar trebuie să amintesc imensa frustrare pe care o resimţeam, nefiind lăsat să fac ceea ce îmi doream mai mult. Cînd, exasperat, i-am împărtăşit lui Noica această frustrare, reacţia sa a venit ca o terapie prin şoc. Nici măcar nu mai era o scrisoare, ci o carte poştală cu o reproducere a hotelului Cindrel pe avers, datată „27.III.987“: „Trebuie să-ţi mărturisesc că nu am timp să mă ocup decît de tinerii plasaţi pe o orbită culturală. (...) Nu e cazul d-tale încă. Îţi doresc să reuşeşti şi sînt convins că vei reuşi.“

Lunile au trecut, despiritualizantul serviciu militar s-a sfîrşit şi el, iar eu încercam să mă regăsesc. Ajunsesem la facultate, eram în semestrul întîi şi, în sfîrşit, puteam înfăptui sistematic sfaturile lui Noica. Mă transferasem de la franceză avansaţi la germană începători, tocmai pentru a putea face primii paşi în învăţarea acestei limbi, pe care, pentru a o îmblînzi cu totul, am transformat-o, o vreme, din mijloc în scop. Pentru small Latin, less Greek aveam cursuri obligatorii, respectiv facultative, dar mai tocmisem şi cîţiva profesori în privat. Şi cînd mă pregăteam să reînnod firul cu maestrul, a căzut ca un trăsnet ştirea morţii sale... Abia ce mă îndreptam spre prima sesiune din viaţă, abia ce îmi rînduisem lecturile, abia ce începusem să bîigui în limba lui Hölderlin, în limba lui Heraclit... (Memoria afectivă e precum şarpele Typhon – cu cît te zbaţi să recuperezi mai mult din ea, cu atît de sugrumă mai tare, întru laocoonică amuţire.) Realizam cît se poate de clar că timpul îmi fusese potrivnic, dar nu mă puteam legăna la nesfîrşit în lamentare. Soluţia nu era decît una singură: înapoi de unde plecasem, înapoi la... Jurnalul de la Păltiniş!

Peste ani, aveam să absolv trei lecturi ale cărţii şi ar fi un clişeu să spun că, de fiecare dată, descopeream ceva nou. Cel mai important este că Jurnalul îmi dădea „restul de Noica“ pe care capriciile destinului mi-l refuzaseră. Era altceva decît Noica, autorul din Şase maladii ale spiritului contemporan sau din Scrisori despre logica lui Hermes. Era partea pulsîndă, foarte omenească a acestei personalităţi care a putut fascina, prin exemplul personal, mii de tineri din România acelor ani şi nu am nici o îndoială cînd afirm că Jurnalul de la Păltiniş a fost cartea deceniului 9.

Există raţiuni obiective pentru care lucrurile stau aşa. Un gen literar propriu, filozofia nu-şi poate adjudeca – ea poate fi versificată, ca la Parmenide, poate fi dialogată, ca la Platon, poate lua forma solilocviului sau a confesiunii, a tratatului, a aforismului, poate fi Begriffsdichtung („poezie conceptuală“), cum o numeşte Nietzsche, dar e clar că, în era informaţiei, ea va căuta formele cele mai directe şi eficace. Pentru România deceniului 9, Jurnalul a fost cea mai potrivită formă de diseminare a ideilor înalte, decantarea perfectă a discursului filozofic elaborat în filozofie trăită pe viu.

In conspectu vivamus – zice Seneca într-o scrisoare către Lucilius, care-i ceruse să-i divulge ce face zi de zi, de dimineaţa pînă seara: într-adevăr, trăim în văzul tuturor, că vrem sau nu vrem, şi cel mai tîrziu, ochiului lui Dumnezeu nu i se poate ascunde nimic. Iar a pune ideile în spaţiul şi timpul plămădirii lor, a le lăsa în rostirea simplă, neornată, în oralitatea imediată, a nu le înstrăina înspre excesul de îngrijire al pompei – în mod necesar funebră – este o formă de sinceritate eminamente filozofică, pe care Gabriel Liiceanu a înţeles să o ofere societăţii româneşti, inclusiv ca model de gîndire liberă şi de respiraţie curată. El refăcea, astfel, prin Jurnal – dar şi prin Epistolar, ulterior – un întreg parcurs umanist şi trimitea cultura română la izvoarele vremelnic uitate, la marea tradiţie europeană, redîndu-i, în fine, sensul.