Înapoi la Jurnalul de la Păltiniş

Publicat în Dilema Veche nr. 513 din 12-18 decembrie 2013
Înapoi la Jurnalul de la Păltiniş png

Trebuie să fi fost în iunie 1985, pe cînd abia împlinisem 17 ani, iar la Zilele Culturii Călinesciene, organizate an de an la Oneşti, invitaţii de onoare erau, de această dată, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Jurnalul de la Păltiniş era pe piaţă de aproape doi ani şi iscase, în mediile intelectuale din România, suficiente dezbateri private – cele publice erau confiscate, pe atunci, de aparatul de stat –, încît să aibă deja o rezonanţă masivă la cititori. Printre aceştia mă număram şi eu, şi este inutil să precizez ce capital imens de simpatie aveau cei doi protagonişti ai acestei cărţi pe care am numit-o cîndva „cu adevărat formatoare“.

Le-am însoţit celor doi îndeaproape paşii – relaxaţi, dar fermi –, provocîndu-le opintiri doar prin întrebările mele agasante, de adolescent halucinat de cultură, care nu înţelegea încă mare lucru. Nu m-am lăsat pînă nu le-am smuls şi un autograf pe un exemplar care nici măcar nu era al meu, căci eu – pe-atunci mi-erau prietenă nevoia şi grijile surate – citeam doar cărţi împrumutate de la bibliotecă, de la prieteni, de prin cunoscuţi. (Numai eu ştiu cum am reuşit să maschez cota cu degetul mare, întinzînd exemplarul la semnat şi totuşi nedîndu-l din mînă.)

Aş fi putut rămîne la această mică izbîndă de provincial, dar nu se făcea, iar a ridica ştacheta însemna, în primul rînd, să acumulez şi mai mult, să mă deschid – dar nu oricum – faţă de universul cărţii. Puneam în practică, fără să ştiu încă, ceea ce Noica numea, cu un paradox, die sich erschließende Einschließung – „închiderea care se deschide“. Era o sintagmă care ar putea defini cartea în general, cartea bună – ce necuprindere între două coperte! –, şi care-i smulsese lui Alexandru Dragomir, fostului elev al lui Heidegger, cîteva obiecţii şarjate, dar inoportune.

Ştia Noica prea bine şi pe propria-i piele „vasăzica“ acestor cuvinte: verbul einschließen înseamnă, printre altele, şi „a întemniţa“, iar biografia sa este una dintre mărturiile cele mai grăitoare pentru puterea spiritului de a transforma înfrîngerea în victorie şi răul în bine. Nu doar în Jurnalul de la Păltiniş („de istorie nu trebuie să vă plîngeţi niciodată, chiar cînd este ingrată“), ci în multe alte scrieri, Noica a pledat pentru un stoicism care, în contextul privaţiunilor la care era supusă populaţia din România acelor ani, nu putea fi decît greşit înţeles. Arătînd virtuţile constrîngerilor de orice fel şi celebrînd, de exemplu în zona poeticii, rima finală ca pe o „cununie“ între două cuvinte, filozoful de la Păltiniş era în răspăr cu expectaţiile de modernizare mimetică (cultură = consum) pe care le nutreau, pe atunci, cei mai mulţi dintre intelectualii noştri.

Eu, unul, eram oricum prea tînăr şi prea exaltat pentru a-mi putea reprezenta o vivisecţiune în corpul propriei inerţii, al propriei trîndăveli, al propriei reverii. Ca tinerii de azi, voiam totul de-a gata, repede, fără efort. Aveam, se-nţelege, ca orice adolescent, trăiri acute – ţin minte exact porii care îmi dădeau îngrijorări simili-acneice, după cum ţin minte la fel de bine cum alungam aceste îngrijorări: în recluziune, citind, însă cumva... la întîmplare.

Probabil pentru a arde etapele, m-am simţit „chemat“ să-i scriu direct filozofului, proiectîndu-mă astfel cu de la sine putere între cele „cîteva sute“ de intelectuali care vor forma cîndva elita. Automăgulitoarea întreprindere nici că putea fi mai simplă. La destinatar scriam sec: „Constantin Noica, Păltiniş“, scrisorile ajungeau, iar conţinutul... trebuie să-l fi mişcat întrucîtva pe adresant, pentru că, în data de „4.IX.986“, mi-a răspuns, dîndu-mi astfel un cec în... gri, în sensul că, la normele de lectură şi de igienă intelectuală pe care mi le trasa („Citeşte organizat; de pildă cultura greacă în întregime, chiar dacă pe deasupra, deocamdată. (...) Caută să faci faţă bine la Facultate. Tot ce faci acolo te poate instrui, dacă trimiţi lucrurile la izvoare. Disciplinează-ţi ziua şi lucrează cu continuitate. Nu e bun decît ceea ce se leagă şi se înlănţuie.“), nu uita să adauge prea austera clauză: „Pe viitor nu-ţi mai scriu decît dacă mă asculţi. De ai alte căi, mai bune, atunci uită-mă.“

Nu l-am uitat nicicum, nu voiam să-l uit, doar că istoria are meandrele ei, iar cum, pe atunci, după admiterea la facultate urma automat stagiul militar de nouă luni – „termen redus“ –, sfaturile lui Noica se dovedeau a fi greu de pus în aplicare. Nu insist aici pe volumele din Platon care mi-au fost confiscate de lt.-maj. Chiţac, dar trebuie să amintesc imensa frustrare pe care o resimţeam, nefiind lăsat să fac ceea ce îmi doream mai mult. Cînd, exasperat, i-am împărtăşit lui Noica această frustrare, reacţia sa a venit ca o terapie prin şoc. Nici măcar nu mai era o scrisoare, ci o carte poştală cu o reproducere a hotelului Cindrel pe avers, datată „27.III.987“: „Trebuie să-ţi mărturisesc că nu am timp să mă ocup decît de tinerii plasaţi pe o orbită culturală. (...) Nu e cazul d-tale încă. Îţi doresc să reuşeşti şi sînt convins că vei reuşi.“

Lunile au trecut, despiritualizantul serviciu militar s-a sfîrşit şi el, iar eu încercam să mă regăsesc. Ajunsesem la facultate, eram în semestrul întîi şi, în sfîrşit, puteam înfăptui sistematic sfaturile lui Noica. Mă transferasem de la franceză avansaţi la germană începători, tocmai pentru a putea face primii paşi în învăţarea acestei limbi, pe care, pentru a o îmblînzi cu totul, am transformat-o, o vreme, din mijloc în scop. Pentru small Latin, less Greek aveam cursuri obligatorii, respectiv facultative, dar mai tocmisem şi cîţiva profesori în privat. Şi cînd mă pregăteam să reînnod firul cu maestrul, a căzut ca un trăsnet ştirea morţii sale... Abia ce mă îndreptam spre prima sesiune din viaţă, abia ce îmi rînduisem lecturile, abia ce începusem să bîigui în limba lui Hölderlin, în limba lui Heraclit... (Memoria afectivă e precum şarpele Typhon – cu cît te zbaţi să recuperezi mai mult din ea, cu atît de sugrumă mai tare, întru laocoonică amuţire.) Realizam cît se poate de clar că timpul îmi fusese potrivnic, dar nu mă puteam legăna la nesfîrşit în lamentare. Soluţia nu era decît una singură: înapoi de unde plecasem, înapoi la... Jurnalul de la Păltiniş!

Peste ani, aveam să absolv trei lecturi ale cărţii şi ar fi un clişeu să spun că, de fiecare dată, descopeream ceva nou. Cel mai important este că Jurnalul îmi dădea „restul de Noica“ pe care capriciile destinului mi-l refuzaseră. Era altceva decît Noica, autorul din Şase maladii ale spiritului contemporan sau din Scrisori despre logica lui Hermes. Era partea pulsîndă, foarte omenească a acestei personalităţi care a putut fascina, prin exemplul personal, mii de tineri din România acelor ani şi nu am nici o îndoială cînd afirm că Jurnalul de la Păltiniş a fost cartea deceniului 9.

Există raţiuni obiective pentru care lucrurile stau aşa. Un gen literar propriu, filozofia nu-şi poate adjudeca – ea poate fi versificată, ca la Parmenide, poate fi dialogată, ca la Platon, poate lua forma solilocviului sau a confesiunii, a tratatului, a aforismului, poate fi Begriffsdichtung („poezie conceptuală“), cum o numeşte Nietzsche, dar e clar că, în era informaţiei, ea va căuta formele cele mai directe şi eficace. Pentru România deceniului 9, Jurnalul a fost cea mai potrivită formă de diseminare a ideilor înalte, decantarea perfectă a discursului filozofic elaborat în filozofie trăită pe viu.

In conspectu vivamus – zice Seneca într-o scrisoare către Lucilius, care-i ceruse să-i divulge ce face zi de zi, de dimineaţa pînă seara: într-adevăr, trăim în văzul tuturor, că vrem sau nu vrem, şi cel mai tîrziu, ochiului lui Dumnezeu nu i se poate ascunde nimic. Iar a pune ideile în spaţiul şi timpul plămădirii lor, a le lăsa în rostirea simplă, neornată, în oralitatea imediată, a nu le înstrăina înspre excesul de îngrijire al pompei – în mod necesar funebră – este o formă de sinceritate eminamente filozofică, pe care Gabriel Liiceanu a înţeles să o ofere societăţii româneşti, inclusiv ca model de gîndire liberă şi de respiraţie curată. El refăcea, astfel, prin Jurnal – dar şi prin Epistolar, ulterior – un întreg parcurs umanist şi trimitea cultura română la izvoarele vremelnic uitate, la marea tradiţie europeană, redîndu-i, în fine, sensul. 

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Liceul – o instituție
A devenit cumva liceul o instituție care să-i pregătească pe adolescenții de acum în mod real pentru viață?
p 10 jpg
Greva din învățămînt. Cîteva gînduri despre solidaritate
Mie, ca părinte și om care nu plănuiește să părăsească în curînd România, greva din aceste zile îmi dă un soi speranță.
p 11 jpg
image png
Foști copii, viitori adulți
Elevii de azi, mai ales cei din mediul urban, văd traseul școlar orientat către o țintă prestabilită: facultatea.
image png
„Părinții tăi știu ce vrei să faci?”
Din adolescență îmi aduc aminte mai degrabă de cărți și de personaje decît de oameni și întîmplări.
image png
"Liceenii" și liceenii
Atunci, de ce ne purtăm acum ca și cum am fi fost? Și, mai mult, ca și cum ne e dor să fim ceea ce n-am fost?
p 13 jpg
După douăzeci de ani
La finalul anului şcolar e întotdeauna linişte.
image png
Concert pentru o școală bună
Întîmplarea asta m-a lovit, ca sabia colonelului Lawrence din proza lui Eliade, drept în creștet.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.

Adevarul.ro

image
De ce ne sângerează gura uneori după ce mâncăm ananas
Ananasul este o gustare răcoritoare bogată în vitaminele C și B6, printre alte beneficii dietetice, dar conține și o enzimă atât de puternică încât este folosită și în bucătărie pentru frăgezirea cărnii, relatează IFL Science.
image
Mercenarii Wagner „violează, răpesc și torturează soldații ruși”. Afirmația uluitoare a unuia dintre ofițerii lui Putin VIDEO
Locotenent-colonelul Roman Venevitin, care a fost capturat în apropierea orașului ucraineant Bakmut, a susținut că a fost torturat de mercenarii Wagner, în ciuda faptului că era de aceeași parte a războiului Rusiei .
image
Suspectul în cazul uciderii fetei de 12 ani, agresor recidivist. Și-a bătut iubita până a băgat-o în spital
Ilie Marcel Șerbiuc, bărbatul căutat pentru uciderea fetei de 12 ani, Ana Maria Constantin, și-a bătut o iubită de a băgat-o în spital. El și-a agresat și mama.

HIstoria.ro

image
Povești despre teatrul bucureștean
Iubim teatrul și ne mândrim cu actorii săi din toate generațiile. Azi aflăm povești despre teatrul bucureștean de la primele încercări, pe vremea lui Caragea Vodă, și până la apariția Teatrului Național din București.
image
Kosovo și reflectarea războaielor din această provincie în media.
Kosovo, o provincie din partea de sud a Serbiei, astăzi recunoscută doar de câteva state ca o țară de sine-stătătoare, se află de câteva decenii în prim-planul mass-mediei și constituie un subiect de interes, în principal datorită istoriei sale politice turbulente și a conflictelor care au degenera
image
Sosirea voluntarilor ardeleni la Iași (7 iunie 1917)
După eşecul campaniei din 1916, guvernul român şi Marele Stat Major, la începutul anului 1917, au început să pregătească pe teritoriul restrâns al Regatului, o amplă acţiune de refacere şi înzestrare modernă a unităţilor decimate în luptele din anul precedent.