La ce bun răspunsurile exacte la întrebări mici?

Publicat în Dilema Veche nr. 701 din 27 iulie – 2 august 2017
La ce bun răspunsurile exacte la întrebări mici? jpeg

Cu toții știm cît de enervant poate fi să pui o întrebare la care să nu ți se răspundă. Se întîmplă mai ales în comunicarea scrisă, cu instituțiile a căror logică de funcționare nu include și transparența, dar se întîmplă și pe viu, în comunicarea imediată: la un ghișeu, într-un birou, în cuplu și, mai ales, în fața legii. Pentru a fi sigur că primești un răspuns, întrebi cel mai bine ecoul, pentru că el îți întoarce doar sunete lipsite de intonație. Dacă, fiind cuprins de panica extincției, te hazardezi să-l întrebi: „Voi avea oare mulți nepoți și nepoate?“, atunci vei primi răspunsul: „Poate!“ Dacă-l întrebi însă: „Voi avea oare multe nepoate și măcar cîțiva nepoți?“, atunci vei primi răspunsul „Poți!“ Pînă și termenii întrebării trebuie bine ordonați. De fapt, uneori doar ordinea cuvintelor dictează dacă un enunț este interogativ sau nu. Altfel decît într-o ierarhie valorică, într un clasament sportiv sau într un top, cea mai importantă parte a unei interogații vine abia la urmă, de-aici și asemănarea ei cu poezia, care-și face o virtute din a suna „din coadă“. Altminteri, dacă are doar cap, întrebarea nu e altceva decît expresia aroganței: „Ce?“

Cît sîntem copii, din cale-afară de curioși și încă receptivi la nou, punem întrebări euristice. Acestea sînt invariabil introduse prin pronume interogative: ce, cine, unde, cînd, cum, cu ce scop, în ce împrejurări – adică tocmai ceea ce retorica numește „cele șapte circumstanțe“ care servesc aflării adevărului. Ele generează, structurează și jalonează orice discurs, dar mai ales pe cel jurnalistic, dat fiind faptul că jurnalismul are ca principal scop investigația, aflarea sau relatarea adevărului. La urma urmei, jurnaliștii sînt niște copii neastîmpărați, pentru că adresează necontenit celor mai mari (din punct de vedere politic) întrebări euristice, unele dintre ele stînjenitoare, altele de-a dreptul „obraznice“.

Doar că, uneori, întrebările euristice sîcîie pe toată lumea, chiar și pe cei care le-ar putea pune: mai ales prima dintre ele – „ce?“ – este amăgitoare, pentru că ea țintește direct substanța lucrurilor – adică ceea ce Augustin numea chiar „ceitate“ (quidditas) –, această întrebare fiind și cea mai metafizică dintre toate cele posibile. Ea predispune la definiții, iar definițiile sînt prin natura lor failibile. E de ajuns să deschizi un dicționar explicativ ca să vezi cît de penibile sau, în cel mai bun caz, umoristice sînt răspunsurile. Cînd obosim de răspunsuri, recurgem la tautologia pură, la acel refren al principiului identității, pe care mai ales poeții îl intonează cu plăcere: „A rose is a rose is a rose is a rose“. Și nimic altceva. Și tot așa: iubirea e iubire, doru-i dor – arză-l-ar focul, cum s-ar zice în popor –, iar viața-i viață. Răspunsurile tautologice, o adevărată blocadă a cunoașterii, se conjugă bine cu blestemul sau injuria, după modelul: „Bărbatul tot bărbat, bată-l vina!“

E semnul că, de la o anumită vîrstă, întrebările euristice trebuie înlocuite cu cele retorice, prefigurate prin răspuns, acesta din urmă neputînd fi decît „da“ sau „nu“. Modelul curent de întrebare retorică în practica democratică este referendumul. Acesta nu se poate adresa electoratului prin întrebări complexe, la care fiecare să găsească un răspuns personalizat, pentru că ar fi ineficace; el ocolește pronumele interogativ și sugerează dinainte polarizarea majorității în jurul răspunsului afirmativ. „Vreți parlament unicameral?“ Evident că da! Ce e simplu place tuturor.

Problema întrebărilor – euristice sau retorice – este că ele cad foarte ușor în caricatural, tocmai pentru că joacă un rol nu doar în obținerea cunoașterii, ci și în mijlocirea ei, devenind astfel apanajul pedagogului de școală nouă care, neobținînd răspunsuri performante de la elevii săi la întrebări precum: „Noi, românii, ghe unghe ne trajem noi?“, adoptă tactica minimei rezistențe: „Nu-i așe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, și Makias Corvin, și-apoi dup-aceia doară toți magnații maghiari fost-au români ghe-ai noștri?“ Așa o fi…

O soluție pentru păstrarea întrebării în registrul grav găsim la Socrate. El este cel ce pune întrebări politicianului pentru a-i cerceta înțelepciunea cu care este creditat de cetate. Rezultatul este o „descoperire“, în sensul că politicianul iese de sub acoperirea pe care i-o conferă falsa înțelepciune. Prin Socrate, descoperim interogația euristică mascată retoric ca maieutică – un interogatoriu, a cărui relație de putere este inversată: cel întrebat deține puterea.

Dar nici măcar Socrate nu rezolvă tragismul legat de existența umană pusă sub imperiul interogației. Acest tragism vine din aceea că întrebarea înjumătățește subiectul, îi amputează din personalitate, întrucît acesta tinde să se obiectiveze, să-și asume adevăruri general valabile venite prin răspuns. Zice Nietzsche într un loc: întrebarea are ca efect că cel care întreabă intră în capul celui întrebat, iar acesta la rîndul său în alte capete. Întrebarea presupune reciprocitate, chiar dacă cel mai adesea una asimetrică. Singura împrejurare favorabilă este că cel care pune întrebarea se întreabă în egală măsură și pe sine. Uneori este obligat să facă asta, pentru că instanța întrebată nu răspunde – o atitudine tipică mai ales pentru natură și pentru transcendență, care fie tac cu încăpățînare, fie se exprimă nedeslușit. La procesiunea din Delphi, se puneau oraculului – de fapt, i se aduceau ofrandă – întrebări, iar răspunsurile acestuia aveau formă poetică: fie le exprima Pythia în hexametri, fie erau elaborate metric de către preoți. Pentru că răspunsurile oracolului n-au fost nicio­dată lămuritoare, ci doar un evantai de alte și alte întrebări, oracolele antice au devenit, în timp, nefrecventabile. (Deja Plutarh deplîngea peisajul dezolant din jurul marilor temple ale elenității clasice.)

Călit de acest „nerăspuns“ al naturii, dar și de experiența repetată a falsei concordii dintre semeni, omul tragic se va mai întreba doar pe sine: de ce exist, ce învățătură pot trage din existența mea, cum am devenit ceea ce sînt și de ce faptul că sînt așa cum sînt produce atîta suferință? Dacă insistă să mai pună întrebări altora – mici întrebări, prin forța lucrurilor –, atunci va trăi mereu în capetele lor, iar în neostoitul joc al micilor întrebări, marele răspuns va deveni fărîmicios și se va scurge printre degete. Această etică dactilică sui-generis – valabil ar fi doar ceea ce rețin degetele – nu face decît să amîne confruntarea cu întrebările pe care transcendența ne obligă să ni le punem. Ele nu pot fi în nici un caz euristice, deși pînă și Dumnezeul veterotestamentar întreabă: „Unde ai fost, Adam?“, pretextînd că n-ar ști – tocmai el, omniscientul… Dar el pune întrebarea doar pentru a afla, prin calitatea răspunsului, dacă omul, între timp dotat cu facultăți cognitive, este capabil de minciună. Și este! Altminteri, transcendența ne pune întrebări pur retorice: Vrei să exiști? Da sau nu? Nici nu ne dăm seama că, la un moment dat, am răspuns prin „da!“ și că fiecare dintre noi este rezultatul unui „da“ primordial, înconjurat de o mare de „nu“-uri, de nenumărate refuzuri și rateuri.

La fel ar trebui să procedeze și societatea în ansamblul ei. Să construiască o întrebare pornind de la răspunsul afirmativ rostit deslușit. Cît timp, însă, se încăpățînează să pună mici întrebări euristice clasei politice („Unde este miliardul lui Ceaușescu?“, „Cine-a tras în noi, 21-22?“ etc.), societatea românească nu va depăși perioada infantilă. E nevoie de întrebări tari, de acele întrebări retorice care duc direct la rațiunea de a fi a celui interogat, dar aceste întrebări nu pot fi construite pe o negație. Dacă, de exemplu, întrebi: „Este în stare statul român să ofere bunăstare pentru cetățenii săi?“, atunci răspunsul va fi evident: nu! Atîta timp cît un cetățean de extracție socială modestă nu reușește, exclusiv prin forțe proprii și mijloace oneste – nici măcar după o carieră întreagă și după acumularea de cunoștințe profesionale maxime –, să obțină un trai confortabil pentru familia pe care s-ar gîndi să o întemeieze, ci este sugrumat permanent de costurile vieții, România nu poate oferi un model viabil de dezvoltare. Așa încît, ca să nu cădem ireparabil în resemnare, întrebarea pentru România trebuie regîndită și, mai ales, construită pe un „da“ simplu, dar cît se poate de ferm.

Gabriel H. Decuble este eseist și poet. Cea mai recentă carte publicată este Tu n ai trăit nimic, Editura Cartea Românească, 2014.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.