La ce bun răspunsurile exacte la întrebări mici?
Cu toții știm cît de enervant poate fi să pui o întrebare la care să nu ți se răspundă. Se întîmplă mai ales în comunicarea scrisă, cu instituțiile a căror logică de funcționare nu include și transparența, dar se întîmplă și pe viu, în comunicarea imediată: la un ghișeu, într-un birou, în cuplu și, mai ales, în fața legii. Pentru a fi sigur că primești un răspuns, întrebi cel mai bine ecoul, pentru că el îți întoarce doar sunete lipsite de intonație. Dacă, fiind cuprins de panica extincției, te hazardezi să-l întrebi: „Voi avea oare mulți nepoți și nepoate?“, atunci vei primi răspunsul: „Poate!“ Dacă-l întrebi însă: „Voi avea oare multe nepoate și măcar cîțiva nepoți?“, atunci vei primi răspunsul „Poți!“ Pînă și termenii întrebării trebuie bine ordonați. De fapt, uneori doar ordinea cuvintelor dictează dacă un enunț este interogativ sau nu. Altfel decît într-o ierarhie valorică, într un clasament sportiv sau într un top, cea mai importantă parte a unei interogații vine abia la urmă, de-aici și asemănarea ei cu poezia, care-și face o virtute din a suna „din coadă“. Altminteri, dacă are doar cap, întrebarea nu e altceva decît expresia aroganței: „Ce?“
Cît sîntem copii, din cale-afară de curioși și încă receptivi la nou, punem întrebări euristice. Acestea sînt invariabil introduse prin pronume interogative: ce, cine, unde, cînd, cum, cu ce scop, în ce împrejurări – adică tocmai ceea ce retorica numește „cele șapte circumstanțe“ care servesc aflării adevărului. Ele generează, structurează și jalonează orice discurs, dar mai ales pe cel jurnalistic, dat fiind faptul că jurnalismul are ca principal scop investigația, aflarea sau relatarea adevărului. La urma urmei, jurnaliștii sînt niște copii neastîmpărați, pentru că adresează necontenit celor mai mari (din punct de vedere politic) întrebări euristice, unele dintre ele stînjenitoare, altele de-a dreptul „obraznice“.
Doar că, uneori, întrebările euristice sîcîie pe toată lumea, chiar și pe cei care le-ar putea pune: mai ales prima dintre ele – „ce?“ – este amăgitoare, pentru că ea țintește direct substanța lucrurilor – adică ceea ce Augustin numea chiar „ceitate“ (quidditas) –, această întrebare fiind și cea mai metafizică dintre toate cele posibile. Ea predispune la definiții, iar definițiile sînt prin natura lor failibile. E de ajuns să deschizi un dicționar explicativ ca să vezi cît de penibile sau, în cel mai bun caz, umoristice sînt răspunsurile. Cînd obosim de răspunsuri, recurgem la tautologia pură, la acel refren al principiului identității, pe care mai ales poeții îl intonează cu plăcere: „A rose is a rose is a rose is a rose“. Și nimic altceva. Și tot așa: iubirea e iubire, doru-i dor – arză-l-ar focul, cum s-ar zice în popor –, iar viața-i viață. Răspunsurile tautologice, o adevărată blocadă a cunoașterii, se conjugă bine cu blestemul sau injuria, după modelul: „Bărbatul tot bărbat, bată-l vina!“
E semnul că, de la o anumită vîrstă, întrebările euristice trebuie înlocuite cu cele retorice, prefigurate prin răspuns, acesta din urmă neputînd fi decît „da“ sau „nu“. Modelul curent de întrebare retorică în practica democratică este referendumul. Acesta nu se poate adresa electoratului prin întrebări complexe, la care fiecare să găsească un răspuns personalizat, pentru că ar fi ineficace; el ocolește pronumele interogativ și sugerează dinainte polarizarea majorității în jurul răspunsului afirmativ. „Vreți parlament unicameral?“ Evident că da! Ce e simplu place tuturor.
Problema întrebărilor – euristice sau retorice – este că ele cad foarte ușor în caricatural, tocmai pentru că joacă un rol nu doar în obținerea cunoașterii, ci și în mijlocirea ei, devenind astfel apanajul pedagogului de școală nouă care, neobținînd răspunsuri performante de la elevii săi la întrebări precum: „Noi, românii, ghe unghe ne trajem noi?“, adoptă tactica minimei rezistențe: „Nu-i așe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, și Makias Corvin, și-apoi dup-aceia doară toți magnații maghiari fost-au români ghe-ai noștri?“ Așa o fi…
O soluție pentru păstrarea întrebării în registrul grav găsim la Socrate. El este cel ce pune întrebări politicianului pentru a-i cerceta înțelepciunea cu care este creditat de cetate. Rezultatul este o „descoperire“, în sensul că politicianul iese de sub acoperirea pe care i-o conferă falsa înțelepciune. Prin Socrate, descoperim interogația euristică mascată retoric ca maieutică – un interogatoriu, a cărui relație de putere este inversată: cel întrebat deține puterea.
Dar nici măcar Socrate nu rezolvă tragismul legat de existența umană pusă sub imperiul interogației. Acest tragism vine din aceea că întrebarea înjumătățește subiectul, îi amputează din personalitate, întrucît acesta tinde să se obiectiveze, să-și asume adevăruri general valabile venite prin răspuns. Zice Nietzsche într un loc: întrebarea are ca efect că cel care întreabă intră în capul celui întrebat, iar acesta la rîndul său în alte capete. Întrebarea presupune reciprocitate, chiar dacă cel mai adesea una asimetrică. Singura împrejurare favorabilă este că cel care pune întrebarea se întreabă în egală măsură și pe sine. Uneori este obligat să facă asta, pentru că instanța întrebată nu răspunde – o atitudine tipică mai ales pentru natură și pentru transcendență, care fie tac cu încăpățînare, fie se exprimă nedeslușit. La procesiunea din Delphi, se puneau oraculului – de fapt, i se aduceau ofrandă – întrebări, iar răspunsurile acestuia aveau formă poetică: fie le exprima Pythia în hexametri, fie erau elaborate metric de către preoți. Pentru că răspunsurile oracolului n-au fost niciodată lămuritoare, ci doar un evantai de alte și alte întrebări, oracolele antice au devenit, în timp, nefrecventabile. (Deja Plutarh deplîngea peisajul dezolant din jurul marilor temple ale elenității clasice.)
Călit de acest „nerăspuns“ al naturii, dar și de experiența repetată a falsei concordii dintre semeni, omul tragic se va mai întreba doar pe sine: de ce exist, ce învățătură pot trage din existența mea, cum am devenit ceea ce sînt și de ce faptul că sînt așa cum sînt produce atîta suferință? Dacă insistă să mai pună întrebări altora – mici întrebări, prin forța lucrurilor –, atunci va trăi mereu în capetele lor, iar în neostoitul joc al micilor întrebări, marele răspuns va deveni fărîmicios și se va scurge printre degete. Această etică dactilică sui-generis – valabil ar fi doar ceea ce rețin degetele – nu face decît să amîne confruntarea cu întrebările pe care transcendența ne obligă să ni le punem. Ele nu pot fi în nici un caz euristice, deși pînă și Dumnezeul veterotestamentar întreabă: „Unde ai fost, Adam?“, pretextînd că n-ar ști – tocmai el, omniscientul… Dar el pune întrebarea doar pentru a afla, prin calitatea răspunsului, dacă omul, între timp dotat cu facultăți cognitive, este capabil de minciună. Și este! Altminteri, transcendența ne pune întrebări pur retorice: Vrei să exiști? Da sau nu? Nici nu ne dăm seama că, la un moment dat, am răspuns prin „da!“ și că fiecare dintre noi este rezultatul unui „da“ primordial, înconjurat de o mare de „nu“-uri, de nenumărate refuzuri și rateuri.
La fel ar trebui să procedeze și societatea în ansamblul ei. Să construiască o întrebare pornind de la răspunsul afirmativ rostit deslușit. Cît timp, însă, se încăpățînează să pună mici întrebări euristice clasei politice („Unde este miliardul lui Ceaușescu?“, „Cine-a tras în noi, 21-22?“ etc.), societatea românească nu va depăși perioada infantilă. E nevoie de întrebări tari, de acele întrebări retorice care duc direct la rațiunea de a fi a celui interogat, dar aceste întrebări nu pot fi construite pe o negație. Dacă, de exemplu, întrebi: „Este în stare statul român să ofere bunăstare pentru cetățenii săi?“, atunci răspunsul va fi evident: nu! Atîta timp cît un cetățean de extracție socială modestă nu reușește, exclusiv prin forțe proprii și mijloace oneste – nici măcar după o carieră întreagă și după acumularea de cunoștințe profesionale maxime –, să obțină un trai confortabil pentru familia pe care s-ar gîndi să o întemeieze, ci este sugrumat permanent de costurile vieții, România nu poate oferi un model viabil de dezvoltare. Așa încît, ca să nu cădem ireparabil în resemnare, întrebarea pentru România trebuie regîndită și, mai ales, construită pe un „da“ simplu, dar cît se poate de ferm.
Gabriel H. Decuble este eseist și poet. Cea mai recentă carte publicată este Tu n ai trăit nimic, Editura Cartea Românească, 2014.
