Între think-tank și Denk-Panzer: intelectualul german

Pentru a-și izgoni plăsmuirile melancoliei, suveranul medieval chema un bufon. În zorii modernității, devenind despot luminat, suveranul s-a înconjurat de intelectuali, nu ca să-l distreze, ci ca să-i ofere sfatul cel bun. În democrație, suveran e poporul. E la latitudinea acestuia dacă se vrea luminat, și-atunci are nevoie de intelectuali, sau dacă se mulțumește cu bufoni.

Realitatea democrației mediale de azi ne arată că bufonii sînt la mare căutare. Pe oricare dintre butoane ai apăsa – și ești împresurat de ele, căci acesta-i mirajul democrației mediale, că toată lumea ar fi „la butoane” –, bufonii îți răsar pe ecran precum lămîile de la păcănele. Cîte șapte deodată, dacă ai „noroc”. Dacă nu, ajunge unul să-ți acrească tot restul zilei. Bufon, buton... funcția și organul aproape s-au contopit.

Cine solicită o prezență activă, mai multă implicare a intelectualilor în viața publică – acuzînd, patetic, trădarea interesului civic de către aceștia sau retragerea lor oțioasă în puful epistemei – lucrează, de fapt, cu premise greșite. Una dintre acestea spune că accesul la cunoaștere ar înnobila omul și că, prin urmare, intelectualii ar fi superiori caracterial, deci ar servi mai bine interesul public. Nimic mai fals. Mediile intelectuale gem de pezevenchi, fiind ele însele rodul unei democratizări abulice, al unei confuzii de valori generalizate. O altă premisă eronată este că, prin expertiza lor, intelectualii ar ajuta dacă nu la depanarea unor probleme acute din societate, atunci măcar la ridicarea nivelului de înțelegere a fenomenelor de către populație; cu alte cuvinte, că ei ar avea leac pentru ignaritatea cronică. Însă desfacerea de expertiză en gros pe canalele de deversare a informației nu face decît să alimenteze teoriile conspirației, răstălmăcirea fiind una dintre capcanele comunicării în masă a proceselor cognitive. Nu știi exact cine va fi destinatarul mesajului, deci nu se va ajunge niciodată la un dialog, iar improvizația jalnică numită „telefonul telespectatorului” debușează cel mai adesea în comicul pur, cînd un astrofizician invitat în studio să deslușească supernovele și, mai ales, să ne asigure că ele nu sînt vreun pericol pentru viața pe Terra va fi nevoit să răspundă la întrebarea: „Dar cum rămîne cu pensiile agricultorilor, dom’le?”.

De ce stau lucrurile așa și nu altfel ne-a explicat un intelectual german, Jürgen Habermas, într-un eseu din 1977, în care arăta că sincronizarea limbajului educațional (Bildungssprache) cu îmbogățirea limbajului specializat (Sprachbildung) este imposibilă. Rata de asimilare prin educație a limbajului științific elaborat în varii domenii ale cunoașterii este mult mai mică decît rata sa de înnoire. (E nevoie de grozavnica pandemie, pentru ca lumea să priceapă termeni precum „virus” sau „vaccin” și, în ciuda eforturilor de iluminare, masele vor rămîne tot în beznă și vor elucubra savant despre „implantarea de chip-uri”.) Acest decalaj nu poate decît să se adîncească perpetuu.

Nu am ales întîmplător exemplul lui Habermas, el fiind un model de succes pentru rolul intelectualului în societatea (post)modernă. Evadat la timp din școala de la Frankfurt, încă dinainte de a-și fi definitivat doctoratul și cît să nu-i fie agățată eticheta de neomarxist, Habermas și-a dedicat majoritatea cercetărilor unei filosofii practice, aflate la conjuncția dintre nevoia de cunoaștere și frămîntările social-politice ale vremii. În plus, a știut ca nimeni altul să transforme defectul în charismă personală. În comunicarea scrisă, fiind un stilist mediocru, și-a făurit textele mizînd exclusiv pe logică, în rest: retorică la limita plictisului, vocabular sărăcăcios, ornament zero. S-a avîntat fără complexe în comunicarea orală, în numeroase prelegeri publice, inclusiv în limba engleză, pe care nu o stăpînește ireproșabil, și în ciuda defectului de vorbire înnăscut (datorat malformației „buză de iepure”), știind prea bine – psihologii au dovedit-o de mult – că, dacă îți expui handicapul, publicul va reacționa prin atenție sporită sau măcar prin indulgență. Astfel dezarmat-înarmat, Habermas a tranșat probleme dintre cele mai importante, legate, de exemplu, de geneza și funcționalitatea spațiului public, de uzul public al rațiunii, de etica dialogului și a discursului etc., reușindu-i uneori formulări de reverberație decalogică: „Singura constrîngere este cea a argumentului logic”.

Dar, pentru discuția de față, alta este învățătura relevantă transmisă de Habermas: să nu faci niciodată concesii suveranului, ci să-i arăți cusururile fără milă; cele de logică și doar pe acelea! O poveste din trecut i-a arătat că, prin concesii, nu intri în grațiile suveranului. Oricît s-a gudurat pe lîngă Friedrich al II-lea („cel Mare”) al Prusiei, prin scrisori sau dedicații, Immanuel Kant n-a reușit nici să primească o catedră la Berlin, nici să fie luat sfetnic la curte, nimic. Friedrich l-a preferat, în schimb, pe Voltaire, care era mai volubil, mai de lume, mai... francez. Chiar și la patru ani de la moartea lui Friedrich, în Critica facultății de judecare, Kant a mai citat o poezioară – nici complet ineptă, nici foarte izbutită – a „marelui rege”, sperînd să-l sensibilizeze măcar pe nepotul acestuia, urmașul la tron Friedrich Wilhelm al II-lea. Degeaba. Noul suveran nu avea să aprecieze gestul, ba dimpotrivă, i-a interzis filosofului dreptul de a se mai exprima public pe chestiuni de religie.

Ce a înțeles Habermas din această pildă: ca intelectual, îți poți adjudeca libertatea bufonului („Oricine poate introduce orice afirmație în discursul public”), însă nu poți împrumuta și logica, și gestica bufonului („Orice afirmație trebuie să fie adevărată, sinceră, informativă, relevantă și comensurabilă”). Pentru intelectualul de azi, cînd suveran este poporul, cea mai gravă concesie este populismul. A cînta în strună maselor, doar pentru a obține tiraje gonflate sau audiență, e o crimă împotriva propriului spirit. Desigur, înșfaci potul pe moment, dar ți-ai irosit energiile creatoare, iar acestea, odată irosite, nu se vor mai întoarce.

Situația Germaniei de azi, nu fundamental diferită de a noastră, arată că mulți intelectuali năzuiesc să se afirme public, unii neezitînd să facă cu ochiul populismului, pentru a-și spori șansele de afirmare, însă cam toți se manifestă hazardat. Ca și la noi, peisajul think-tank-urilor germane este arid – în comparație cu cel american, de exemplu – și destul de timid în relația cu factorul politic, așa încît intelectualii de anvergură sînt, în majoritatea lor, ca și ai noștri: reactivi, nu proactivi. Ei inspiră prea rar politici publice, în schimb se învîrtoșează de fiecare dată cînd e de semnat un protest, de adoptat o petiție, de trimis o adeziune. E firesc, prin urmare, ca peisajul cultural german să fie, ca și cel românesc, destul de polarizat. Cum grano salis s-ar putea argumenta că neîncrederea față de think-tank-uri – această formă de agregare a capitalului social printre intelectuali – vine din echivalarea literală și defectuoasă a termenului prin Denk-Panzer, ceea ce ar însemna, iarăși literal, un soi de tanc, de armătură menită a te apăra de orice idei din afară, de orice schimb intelectual, implicit o blocadă a gîndirii.

Să luăm un exemplu recent: 28 de artiști, editori, jurnaliști, scriitori, teologi, regizori sau cîntăreți s-au înghesuit să semneze, în revista Emma, pe 29 aprilie curent, o scrisoare deschisă către cancelarul Olaf Scholz, prin care îndemnau executivul să nu aprobe livrarea de arme către Ucraina, pe motiv că o astfel de provocare ar duce nemijlocit la declanșarea celui de-al Treilea Război Mondial. Discursul lor era atît de „armat” cu clișee, încît suna precum rezoluția unui conclav de candidate la Miss World: Să fie pace în lume! Cît populism poți să asumi în atitudinile publice? Și cîtă naivitate poți secreta într-un discurs, în care – știind prea bine că Federația Rusă a încălcat, prin agresiunea împotriva Ucrainei, tot ce se putea încălca în materie de drept internațional – să ceri ca orașe precum Kiev, Harkov sau Odessa să fie dezarmate și declarate „orașe vulnerabile”, în temeiul primului protocol adițional al Tratatului de la Geneva (1949) și, pe acest argument, să speri că Rusia nu le va mai ataca?

Din fericire, a venit și reacția promptă, pe 4 mai, în săptămînalul Zeit-Online, prin scrisoarea deschisă a 57 de intelectuali – printre care scriitorii Eva Menasse, Herta Müller sau Daniel Kehlmann –, care au desființat, prin argumente logice, acest pacifism bulevardier care vrea doar să dea bine la poporul năpădit de angoasa războiului, arătînd, în schimb, că în relația cu Rusia e nevoie de determinare și unitate europeană, nu de poziționări discordant-germane și lașe. Ce bine că România nu ajută Ucraina cu arme – cine știe la ce poziționări publice s-ar fi ajuns prin diverse gazete autohtone...

Gabriel H. Decuble este scriitor și traducător, directorul departamentului de limbi și literaturi germanice, Universitatea din București.

Foto: Jürgen Habermas (wikimedia commons)