Sfînta barbarie
Prietena mea Barbara îşi tăinuieşte prenumele. Nu-l foloseşte, nu-i place să i se spună aşa. Din fericire, mai are un al doilea prenume, banal prin frecvenţă, unul la care românii nu reacţionează curios. Altminteri, avînd în codul comportamental candoarea pechinezului care latră la tot ce este altfel, românii ar taxa-o nemilos pentru primul. L-ar slaviza şi poate i-ar pune şi un „fă“ în faţă. Din simpatie, c-aşa se exprimă familiaritatea la noi; sau din şagă, pentru că aşa am crezut că vedem într-un film din anii ’70, pe jumătate propagandistic, pe jumătate subversiv, Toamna bobocilor, în care secretara de partid a CAP-ului, numita Varvara, era totodată spaima şi deliciul comunităţii rurale.
Degeaba îi explic prietenei mele Barbara cît de frumos este numele pe care îl poartă. Că, da, înseamnă întocmai ceea ce spune, adică „străină“, la care se adaugă şi o achiziţie semantică ceva mai recentă, anume: „de o frumuseţe stranie“. Degeaba îi depăn povestea Sfintei Barbara care este povestea însăşi a creştinismului sub persecuţia romanilor; cum că sfînta respectivă nici nu a existat, a şi fost scoasă de altfel din calendarul catolic, pe cînd ortodocşii – preţuind mai mult tîlcul decît adevărul istoric al poveştii – au păstrat-o în sinaxar. Iar nedespărţirea de tîlc este în sine un tîlc, unul care întregeşte povestea: în plină eră apologetică, autorii creştini au inventat-o pentru a ilustra dialectica dintre civilizaţie şi barbarie, pentru a arăta că ceea ce sofisticaţii greci şi romani considerau barbarie pură s-a dovedit, în timp, a fi superior valoric. O spune cu aplomb Tatian, în Cuvîntare împotriva grecilor, unde arată că Homer, Heraclit sau Platon erau cu mult sub nivelul de înţelepciune al unui Moise sau al profeţilor. Tatian nici măcar nu foloseşte termenul de „creştin“ pentru a-şi defini poziţia de pe care combate, el spune: „noi, barbarii“.
Deja inventariind sumar substantivele comune create pe seama numelor de triburi migratoare ne dăm seama că barbarii au inspirat dintotdeauna groaza şi admiraţia în egală măsură: ne şochează vandalismul, dar pretindem că preţuim francheţea, sîntem aprigi în tătărîrea celor care nu ne convin, dar ne moleşim în slăvirea celor care ne aduc avantaje. (Las dubletele etimologice în seama lingviştilor zeloşi.) Într-adevăr, malaxorul istoriei învîrte neîndurător în cuva valorilor. Ceea ce a stat cîndva în mare slavă poate cădea definitiv în dizgraţie, iar locul rafinamentului morbid poate fi luat oricînd, dar niciodată înainte de vreme, de vitalista vulgaritate. Azi ne repugnă scuipătorii de seminţe, dar s-ar putea ca peste o sută de ani, dacă o ţinem tot aşa, în Parlamentul României să se voteze prin deflegmarea cojii la punctul ochit „da“ sau „nu“, iar pentru „abţinere“ să nu se scuipe nimic. Vor fi deprins românii, între timp, să execute gestul cu atîta fineţe, încît să nu greşească votul. (Prognozez şi o lejeră deformare funcţională a aparatului bucal.)
De fapt, termenul „barbar“ este unul din acele cazuri în care vocabularul cedează, fiind foarte aproape de eşecul conceptual – o sărăcie terminologică izvorînd chiar din insuficienţa existenţială. Tocmai din acest motiv sîntem tentaţi să-l aplicăm atît de des, pentru realităţi dintre cele mai diverse şi ireductibile. Ne lipsesc epitetele mai pregnante. Spunem că este barbar să defrişezi păduri, dar defrişarea pădurilor a fost unul din primii paşi întru civilizarea omului. Barbari ne sînt iconoclaştii islamişti care distrug exponate antice în muzeul din Mosul, dar iconoclaştii creştini au distrus înzecit în vechime şi, în ambele cazuri, atitudinea unora sau altora celebrează ceea ce Freud numea „un triumf al spiritualităţii împotriva senzorialităţii“. Din doar doi paşi, ne-am şi izbit de contradicţia internă din semantismul „barbariei“: pe de o parte, ea denumeşte senzorialul exuberant, pe de altă parte – abuzul de spiritualitate. Dar realizăm că şi aici, şi acolo, ceea ce se acuză cu precădere este lipsa de măsură, excesul de orice fel, ca şi cum ar exista păcate care, comise cu măsură, în responsabilă autolimitare, ar fi dacă nu bune în sine, atunci măcar veniale. Poate că scuipatul pe stradă discret, la o oră înaintată din noapte, nebăgat în seamă de nimeni, rămîne impunisabil. Dar cum stau lucrurile în cazul crimei de omor? Cît de civilizată este ţara, considerată actualmente etalon universal de civilizaţie, în care încă mai există pedeapsa cu moartea?
Ajungem invariabil la nucleul aporetic al termenului: „barbaria“ desemnează ceva ce nu există sau, mai bine zis, doar insuficienta cunoaştere a Celuilalt, după cum „civilizaţia“ sau „cultura“ descriu doar strîmba cunoaştere de sine. În realitate, în ciuda secolelor de civilizare pe care Norbert Elias ni le-ar atesta generos, înmînîndu-ne totodată şi paşaportul de cetăţean universal, omul – antic, medieval, modern sau postmodern – nu a evoluat semnificativ, iar în spatele nostru atavismele stau coadă. Ajunge să privim peste umăr în oglindă, să ne investigăm nevăzutul spate unde ne place să le trimitem pentru a le putea ignora mai bine: reflexele atavice ne trădează. Sîntem aceiaşi locuitori ai cavernelor, indiferent de afectarea – mimată sau nu – cu care urmărim un concert la Ateneu. Un do de sus din ireala voce a unui tenor ne provoacă fix acelaşi frison pe care ni-l dădea un trăsnet pe vremea cînd nu-i cunoaşteam cauzele, cînd încă nu-l numeam un „fenomen al naturii“. Singura diferenţă este că, în zilele noastre, îl numim şi pe Pavarotti un… fenomen al naturii.
Dar dacă termenul are un nucleu aporetic, înseamnă implicit şi că el este inoperant? Nicidecum. El poate permite judecăţi valide, în măsura în care este aplicat comparatistic. Şi, tocmai din necesitatea travaliului permanent al cunoaşterii de sine, din necesitatea depăşirii complexelor de inferioritate sau de superioritate, el capătă pregnanţă, pentru că abia astfel el descrie practici ce pot şi ar trebui să fie eliminate. Occidentalii descoperă parţial cu uimire, parţial cu indignare, cît de barbari pot fi unii migranţi români prin forţarea regulilor de conduită, prin indiscreţia şi egoismul exacerbate, prin nesocotirea programatică a limitei dintre spaţiul public şi cel privat, prin inadecvarea patentă la tot ce înseamnă societate. Dar nici aceşti migranţi nu sînt pur şi simplu nişte dezrădăcinaţi, ci poartă rădăcinile cu ei. Sursa inadecvării e aici, în cultura care-i hrăneşte spiritual.
Este atît de evident faptul că românilor nu le plac normele de obiectivitate şi procedurile, încît nici nu insist pe absenţa lor în straturile sociale dezavantajate. Mai curînd ar trebui să ne întrebăm de ce lipsesc ele aproape cu desăvîrşire în mediile cultivate, pentru care accesul la informaţie şi la bunurile culturale este garantat. Pentru o interogare mai clară, voi da cîteva exemple, care trădează şubrezenia culturii române în comparaţie cu cea occidentală.
Pentru că, la vremea lui, nu găsise o editură interesată, Gottfried August Bürger a publicat anonim scrierea Minunatele aventuri şi călătorii pe mare şi pe uscat ale baronului von Münchhausen, în editură proprie. Motivul este cum nu se poate mai simplu: a-ţi face o editură pentru a te publica singur era şi este descalificant în Germania. S-a aflat abia la patru ani după moartea lui Bürger cine era autorul, dar asta nu înseamnă că posteritatea i s-a arătat ingrată. Dimpotrivă. Un alt exemplu spune că a institui un premiu (muzical, literar, de creaţie în general) în al cărui juriu să funcţionezi tot tu ca preşedinte sau membru este inimaginabil în lumea civilizată. Persoana privată sau fundaţia care instituie premiul delegă automat procedura de jurizare unor experţi independenţi care oferă şi o motivare pentru decizia lor, dat fiind că raţiunile estetice sînt – cum altfel? – incomensurabile, aşa încît ele trebuie traduse în raţiuni publice. Un al treilea exemplu spune că emisunile de tip monolog sînt nepermise în televiziunile din lumea civilizată. Chintesenţa acestui mediu este comunicarea în masă, iar a lăsa pe oricine să-şi încreţească buzele la nesfîrşit în faţa publicului este o deturnare flagrantă a scopului, o barbarie sub acest raport. Relevantă este şi filiaţia monologiştilor de la noi: înainte de ’89 era doar Ceauşescu – tipic pentru o dictatură –, apoi au venit pe rînd Everac, Badea, Banciu etc. Din aceste exemple succinte, aflăm că ceea ce în România trece drept cultură – şi încă la nivel înalt –, în alte ţări este considerat barbarie. Avem de-a face cu simptomul naţiunii întîrziate, ar spune unii istorici sau politologi, însă ceea ce pare doar o fază de galeş bizantinism s-ar putea dovedi o constantă inexorabilă a culturii române.
Cert este că n-am învăţat nimic din nacazaniile cronicarului, iar semeţia unora care pretind să deţină şi arma, şi toga în acelaşi timp va submina perpetuu eforturile generale de plămădire a unei culturi solide. Dacă astfel de condiţii minime nu sînt înţelese, atunci vom trăi mereu în barbarie – şi nu va fi una sfîntă.
Gabriel H. Decuble este eseist şi poet. Cea mai recentă carte publicată, Tu n-ai trăit nimic, a apărut la Editura Cartea Românească.
