Sfînta barbarie

Publicat în Dilema Veche nr. 588 din 21-27 mai 2015
Sfînta barbarie jpeg

Prietena mea Barbara îşi tăinuieşte prenumele. Nu-l foloseşte, nu-i place să i se spună aşa. Din fericire, mai are un al doilea prenume, banal prin frecvenţă, unul la care românii nu reacţionează curios. Altminteri, avînd în codul comportamental candoarea pechinezului care latră la tot ce este altfel, românii ar taxa-o nemilos pentru primul. L-ar slaviza şi poate i-ar pune şi un „fă“ în faţă. Din simpatie, c-aşa se exprimă familiaritatea la noi; sau din şagă, pentru că aşa am crezut că vedem într-un film din anii ’70, pe jumătate propagandistic, pe jumătate subversiv, Toamna bobocilor, în care secretara de partid a CAP-ului, numita Varvara, era totodată spaima şi deliciul comunităţii rurale.

Degeaba îi explic prietenei mele Barbara cît de frumos este numele pe care îl poartă. Că, da, înseamnă întocmai ceea ce spune, adică „străină“, la care se adaugă şi o achiziţie semantică ceva mai recentă, anume: „de o frumuseţe stranie“. Degeaba îi depăn povestea Sfintei Barbara care este povestea însăşi a creştinismului sub persecuţia romanilor; cum că sfînta respectivă nici nu a existat, a şi fost scoasă de altfel din calendarul catolic, pe cînd ortodocşii – preţuind mai mult tîlcul decît adevărul istoric al poveştii – au păstrat-o în sinaxar. Iar nedespărţirea de tîlc este în sine un tîlc, unul care întregeşte povestea: în plină eră apologetică, autorii creştini au inventat-o pentru a ilustra dialectica dintre civilizaţie şi barbarie, pentru a arăta că ceea ce sofisticaţii greci şi romani considerau barbarie pură s-a dovedit, în timp, a fi superior valoric. O spune cu aplomb Tatian, în Cuvîntare împotriva grecilor, unde arată că Homer, Heraclit sau Platon erau cu mult sub nivelul de înţelepciune al unui Moise sau al profeţilor. Tatian nici măcar nu foloseşte termenul de „creştin“ pentru a-şi defini poziţia de pe care combate, el spune: „noi, barbarii“.

Deja inventariind sumar substantivele comune create pe seama numelor de triburi migratoare ne dăm seama că barbarii au inspirat dintotdeauna groaza şi admiraţia în egală măsură: ne şochează vandalismul, dar pretindem că preţuim francheţea, sîntem aprigi în tătărîrea celor care nu ne convin, dar ne moleşim în slăvirea celor care ne aduc avantaje. (Las dubletele etimologice în seama lingviştilor zeloşi.) Într-adevăr, malaxorul istoriei învîrte neîndurător în cuva valorilor. Ceea ce a stat cîndva în mare slavă poate cădea definitiv în dizgraţie, iar locul rafinamentului morbid poate fi luat oricînd, dar niciodată înainte de vreme, de vitalista vulgaritate. Azi ne repugnă scuipătorii de seminţe, dar s-ar putea ca peste o sută de ani, dacă o ţinem tot aşa, în Parlamentul României să se voteze prin deflegmarea cojii la punctul ochit „da“ sau „nu“, iar pentru „abţinere“ să nu se scuipe nimic. Vor fi deprins românii, între timp, să execute gestul cu atîta fineţe, încît să nu greşească votul. (Prognozez şi o lejeră deformare funcţională a aparatului bucal.)

De fapt, termenul „barbar“ este unul din acele cazuri în care vocabularul cedează, fiind foarte aproape de eşecul conceptual – o sărăcie terminologică izvorînd chiar din insuficienţa existenţială. Tocmai din acest motiv sîntem tentaţi să-l aplicăm atît de des, pentru realităţi dintre cele mai diverse şi ireductibile. Ne lipsesc epitetele mai pregnante. Spunem că este barbar să defrişezi păduri, dar defrişarea pădurilor a fost unul din primii paşi întru civilizarea omului. Barbari ne sînt iconoclaştii islamişti care distrug exponate antice în muzeul din Mosul, dar iconoclaştii creştini au distrus înzecit în vechime şi, în ambele cazuri, atitudinea unora sau altora celebrează ceea ce Freud numea „un triumf al spiritualităţii împotriva senzorialităţii“. Din doar doi paşi, ne-am şi izbit de contradicţia internă din semantismul „barbariei“: pe de o parte, ea denumeşte senzorialul exuberant, pe de altă parte – abuzul de spiritualitate. Dar realizăm că şi aici, şi acolo, ceea ce se acuză cu precădere este lipsa de măsură, excesul de orice fel, ca şi cum ar exista păcate care, comise cu măsură, în responsabilă autolimitare, ar fi dacă nu bune în sine, atunci măcar veniale. Poate că scuipatul pe stradă discret, la o oră înaintată din noapte, nebăgat în seamă de nimeni, rămîne impunisabil. Dar cum stau lucrurile în cazul crimei de omor? Cît de civilizată este ţara, considerată actualmente etalon universal de civilizaţie, în care încă mai există pedeapsa cu moartea?

Ajungem invariabil la nucleul aporetic al termenului: „barbaria“ desemnează ceva ce nu există sau, mai bine zis, doar insuficienta cunoaştere a Celuilalt, după cum „civilizaţia“ sau „cultura“ descriu doar strîmba cunoaştere de sine. În realitate, în ciuda secolelor de civilizare pe care Norbert Elias ni le-ar atesta generos, înmînîndu-ne totodată şi paşaportul de cetăţean universal, omul – antic, medieval, modern sau postmodern – nu a evoluat semnificativ, iar în spatele nostru atavismele stau coadă. Ajunge să privim peste umăr în oglindă, să ne investigăm nevăzutul spate unde ne place să le trimitem pentru a le putea ignora mai bine: reflexele atavice ne trădează. Sîntem aceiaşi locuitori ai cavernelor, indiferent de afectarea – mimată sau nu – cu care urmărim un concert la Ateneu. Un do de sus din ireala voce a unui tenor ne provoacă fix acelaşi frison pe care ni-l dădea un trăsnet pe vremea cînd nu-i cunoaşteam cauzele, cînd încă nu-l numeam un „fenomen al naturii“. Singura diferenţă este că, în zilele noastre, îl numim şi pe Pavarotti un… fenomen al naturii.

Dar dacă termenul are un nucleu aporetic, înseamnă implicit şi că el este inoperant? Nicidecum. El poate permite judecăţi valide, în măsura în care este aplicat comparatistic. Şi, tocmai din necesitatea travaliului permanent al cunoaşterii de sine, din necesitatea depăşirii complexelor de inferioritate sau de superioritate, el capătă pregnanţă, pentru că abia astfel el descrie practici ce pot şi ar trebui să fie eliminate. Occidentalii descoperă parţial cu uimire, parţial cu indignare, cît de barbari pot fi unii migranţi români prin forţarea regulilor de conduită, prin indiscreţia şi egoismul exacerbate, prin nesocotirea programatică a limitei dintre spaţiul public şi cel privat, prin inadecvarea patentă la tot ce înseamnă societate. Dar nici aceşti migranţi nu sînt pur şi simplu nişte dezrădăcinaţi, ci poartă rădăcinile cu ei. Sursa inadecvării e aici, în cultura care-i hrăneşte spiritual.

Este atît de evident faptul că românilor nu le plac normele de obiectivitate şi procedurile, încît nici nu insist pe absenţa lor în straturile sociale dezavantajate. Mai curînd ar trebui să ne întrebăm de ce lipsesc ele aproape cu desăvîrşire în mediile cultivate, pentru care accesul la informaţie şi la bunurile culturale este garantat. Pentru o interogare mai clară, voi da cîteva exemple, care trădează şubrezenia culturii române în comparaţie cu cea occidentală.

Pentru că, la vremea lui, nu găsise o editură interesată, Gottfried August Bürger a publicat anonim scrierea Minunatele aventuri şi călătorii pe mare şi pe uscat ale baronului von Münchhausen, în editură proprie. Motivul este cum nu se poate mai simplu: a-ţi face o editură pentru a te publica singur era şi este descalificant în Germania. S-a aflat abia la patru ani după moartea lui Bürger cine era autorul, dar asta nu înseamnă că posteritatea i s-a arătat ingrată. Dimpotrivă. Un alt exemplu spune că a institui un premiu (muzical, literar, de creaţie în general) în al cărui juriu să funcţionezi tot tu ca preşedinte sau membru este inimaginabil în lumea civilizată. Persoana privată sau fundaţia care instituie premiul delegă automat procedura de jurizare unor experţi independenţi care oferă şi o motivare pentru decizia lor, dat fiind că raţiunile estetice sînt – cum altfel? – incomensurabile, aşa încît ele trebuie traduse în raţiuni publice. Un al treilea exemplu spune că emisunile de tip monolog sînt nepermise în televiziunile din lumea civilizată. Chintesenţa acestui mediu este comunicarea în masă, iar a lăsa pe oricine să-şi încreţească buzele la nesfîrşit în faţa publicului este o deturnare flagrantă a scopului, o barbarie sub acest raport. Relevantă este şi filiaţia monologiştilor de la noi: înainte de ’89 era doar Ceauşescu – tipic pentru o dictatură –, apoi au venit pe rînd Everac, Badea, Banciu etc. Din aceste exemple succinte, aflăm că ceea ce în România trece drept cultură – şi încă la nivel înalt –, în alte ţări este considerat barbarie. Avem de-a face cu simptomul naţiunii întîrziate, ar spune unii istorici sau politologi, însă ceea ce pare doar o fază de galeş bizantinism s-ar putea dovedi o constantă inexorabilă a culturii române.

Cert este că n-am învăţat nimic din nacazaniile cronicarului, iar semeţia unora care pretind să deţină şi arma, şi toga în acelaşi timp va submina perpetuu eforturile generale de plămădire a unei culturi solide. Dacă astfel de condiţii minime nu sînt înţelese, atunci vom trăi mereu în barbarie – şi nu va fi una sfîntă.

Gabriel H. Decuble este eseist şi poet. Cea mai recentă carte publicată, Tu n-ai trăit nimic, a apărut la Editura Cartea Românească.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.

Adevarul.ro

11172012 jpg
Costa Rica - Germania. Fosta campioană mondială din 2014 părăsește pentru a doua oară consecutiv competiția încă din faza grupelor
Multipla campioană mondială, Germania, părăsește pentru a doua oară consecutiv această competiție după triumful obținut în 2014.
1 horoscop zodia taur jpg jpeg
Două zodii de care trebuie să fugi cât poți. Cine sunt vampirii energetici care își epuizează semenii
Există două zodii de care trebuie să te ferești neapărat pentru că sunt vampiri energetici. Ei sunt oameni care te „storc” de energie și alături de care chiar și cea mai mică discuție poate fi epuizantă.
Fane Croația la Campionatul Mondial de fotbal din Qatar 2022 FOTO Profimedia (2) jpg
Spectacol al frumuseții în tribunele din Qatar, la Campionatul Mondial. Croatele au furat toate privirile FOTO
Croatele au făcut un adevărat spectacol în tribunele din Qatar, la Campionatul Mondial, la fiecare meci pe care naționala lor l-a disputat în faza grupelor, la turneul din acest an.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.