Despre nimic, dincoace de bine şi rău

Publicat în Dilema Veche nr. 511 din 28 noiembrie - 4 decembrie 2013
Despre nimic, dincoace de bine şi rău jpeg

Nimic nu se lasă organizat mai bine decît nimicul – pe policioare, în etui-uri şi casete, în registre, scrinuri, truse, rasteluri, în rafturi de bibliotecă, ba chiar şi în cărţi –, pe cînd lucrurile cu adevărat importante aproape că nu-şi găsesc locul, fiind tendenţial imateriale şi ubicue. Dar nu despre Dumnezeu – în unele viziuni teologice reprezentat ca nihil et totum – avem prilejul şi căderea să vorbim aici, ci despre nimicul care acceptă pluralul, despre... nimicuri.

În mod curios, unele limbi, ca şi româna, dispun de această formă de plural, pe cînd altele nu. Cele dintîi dau astfel un semnal viguros pentru veleităţile taxonomice ale vorbitorului – îl şi vezi stînd pe vine cu băţul în mînă, scormonind în nimic („dans de petits riens“), pentru a sesiza diferenţe şi a le ordona pe şiruri valorice –, pe cînd celelalte îl obligă pe vorbitor să fie grav, să tacă filozofic sau, la limita de sus a bavardajului, să grăiască oracular – cu multe sunete, dar cu lexic precar şi sintaxă zero. E cazul neamţului, care nu cunoaşte pluralul lui Nichts, în schimb îi poate număra cu zecile de mii pe aceia pentru care nimicul devine obiect al posesiei (Habenichtse, „sărăntoci“).

Latura moral-filozofică a chestiunii iese la iveală abia cînd numeri obiectele posedate de cineva şi constaţi că ele, adesea, tot la nimic se rezumă, de te şi întrebi de unde contrastul atît de strident dintre declaraţiile de avere – vrînd-nevrînd impudice – semnate de unii demnitari şi ceea ce au reuşit ei să ofere societăţii în toţi anii în care au parazitat-o: la ei totum, la noi nihil, de parcă ar fi şi ei nişte mici dumnezei. Nu sînt însă decît bieţi muritori, ca şi noi ceilalţi, cu singura diferenţă că, lor, nimicurile le-au sucit minţile.

Ştiind că, pentru acest biet muritor, „binele“ este perceptibil în primul rînd sub formă de „bunuri“, Caragiale al nostru a creat deja, în schiţa Moşii (tablă de materii) arhitextul oricărei declaraţii de avere, completînd marele spectacol al deşertăciunii umane cu alde „plăpumi – saltele – perne – flori – scaune – paturi – mese – beteală – oglinzi – cercei – inele – ibrice“ etc. El n-a uitat, totuşi, să adauge, scăpărînd din ochi peste lorgnonul care tocmai i-a servit de telescop, că omul însuşi, privit de la distanţă şi suficient de cinic, este doar un detaliu – pedant, dar inutil –, dintr-o grozăvie universală: „tîrgoveţi – tîrgoveţe – ţărani – ţărance – intelectuali – artişti – poeţi – prozatori – critici – burgheji – tramcare – tramvaiuri – capele pîrlite – jupe călcate – bătături strivite – copii pierduţi – părinţi beţi – mame prăpădite – guri căscate – praf – noroi – murdărie – infecţie – lume, lume, lume – vreme frumoasă – dever slab...“ Ei, bine, această grozăvie poartă şi un nume – terifiant de actual –, livrat şăgalnic-usturător de marele scriitor: „Criză teribilă, monşer!“

Să nu ne lăsăm înşelaţi, criza este o stare permanentă a umanităţii, tocmai din cauză că omul iubeşte atît de mult autorisipirea emoţională în obiecte şi împiedică, în bună măsură, circulaţia valorilor. Le colecţionează cu sîrg şi cu abilitate socială, rezervîndu-şi din spaţiul şi timpul personal, pîndind oportunităţi, făcînd schimburi, improvizîndu-le nerevosimile tainiţe sau, dimpotrivă, consacrîndu-le strălucitoare spaţii de expunere. Dacă omul are doar sîrg, atunci e un cărpănos intratabil, unul de care obiectele se agaţă ca scaietele de posteriorul oii. La extrema cealaltă, dacă are doar abilităţi sociale – de Jean Valjean, Rastignac sau Raskolnikov –, dar nu îl interesează mărunţişurile în sine, atunci poate sări de la un colecţionar de sfeşnice direct la un serial killer – principalul e să nu uite aritmetica elementară.

Dramatismul relaţiei dintre omul strîngător şi nimicurile pe care îşi concentrează rîvna devine pregnant însă abia cînd respectivul e pus în situaţia de a tranşa între nimicurile pe care le poate lua cu sine şi cele pe care e nevoit să le lase. Tentaţia de a purta asupră-ne exclusiv „nimicuri de valoare“ – pentru a formula un paradox –, chiar asumîndu-ne că devenim potenţiala victimă a unui furt sau a unei tîlhării, nu e fără temei. Banii, ceasurile, bijuteriile, cardurile sînt, toate, obiecte fie lesne reînnoibile, fie rezistente la timp. Purtîndu-le cu noi, ele se mişcă cu exact aceeaşi viteză ca şi vehiculul lor, părînd a împărtăşi aceeaşi vîrstă. Pe cînd obiectele lăsate în urmă, fiind în repaos relativ, au o rată de îmbătrînire mult mai mare: casa copilăriei, dacă mai există, a devenit deja bătrînească, tot ce am citit în primii ani de şcoală are acum paginile ofilite, iar hainele bine dosite în străfunduri de şifonier devin incredibil de mici.

În tot acest dramatism, mîntuirea vine prin delegarea alegerii între „colecţionabil“ şi „abandonabil“ către o instanţă superioară, căreia nu-i refuzăm obiectivitatea. Istoria de scurtă durată, de exemplu, este o astfel de instanţă, un colecţionar de colecţii, în sensul că ea reţine, din toate clasele obiectuale, de fiecare dată doar paradigma. Astfel, la Muzeul de Istorie Contemporană din Bonn, poţi găsi, rînduite într-o spirală ascendentă care începe, la parter, cu un memorial al Holocaustului şi se termină, la cinci nivele deasupra, cu rămăşiţe din Zidul Berlinului, cîteva obiecte emblematice pentru ceea ce a însemnat, în Occidentul anilor ’50-’60, liberalizarea progresivă şi emanciparea, ferită sau nu de convulsii, a unor categorii sociale sau socio-profesionale: un prăjitor de pîine, un aspirator, o maşină de spălat – mai ales pentru ea –, un scuter, un televizor, o chitară electrică – mai ales pentru el –, şi, evident, bine ferecată într-o vitrină, dar şi al naibii de vizibilă... o pilulă anticoncepţională – pentru amîndoi.

Lărgind perspectiva, dacă istoria e de lungă durată, atunci funcţia de colecţionar devine totalitară – de unde şi iluzia unei „istorii totale“ –, nelăsînd să-i scape nimic din ceea ce ar putea juca rolul de martor textual sau material. La limită, istoria devine arheologie, iar atunci se bucură de orice ciob, cît de mic, de orice grăunţă carbonizată, de orice dinţişor, cît de spart, sau de orice oscior dintr-un schelet, numai să-i dea impresia că a apucat timpul de coadă şi-l ţine în loc. Pentru a-i da acestei impresii o tuşă de ştiinţificitate, arheologia o traduce radiometric – şi-i iese o schiţă nu în cărbune, ci în Carbon-14. În sfîrşit, la o scală şi mai mare, istoria devine geologie şi nu mai colecţionează nimic altceva decît straturi – magmatice, enigmatice straturi – în care s-au topit, aproape fără urmă, toate nimicurile amintite mai sus, fiinţe şi lucruri deopotrivă. Dar de ce să ne tulburăm la acest gînd? Cît timp trăim şi putem cuvînta, avem mereu la dispoziţie diminutivele care să ne evoce, din nou şi din nou, deliciile vieţii.

Într-adevăr, ne reprezentăm aprioric nimicul ca pe ceva redus dimensional, relaţia dintre „mic“ şi „nimic“ fiind aproape consfinţită lexical, deşi recursul la etimologie este, în acest caz, amăgitor. Dar e neîndoielnic faptul că estetica intimistă de pretutindeni şi dintotdeauna a implicat delicateţea observatorului – o oarecare prudenţă în izolarea detaliului, de frică să nu-l strivim, să nu invadăm microcosmosul; ba chiar o oarecare erotizare a amănuntului aparent insignifiant şi a elementului pur decorativ. În America Latină, circulă un proverb foarte grăitor în acest sens: „Pasărea colibri se vînează cu un grăunte de nisip“, ştiindu-se prea bine că, dacă vînătorul ar trage după minuscula făptură cu plumbi sau cu pietre, captura ar fi inutilă.

Din fericire, această mică minune a naturii, pasărea colibri, are un corespondent în zona spiritului, unde doar artele şi religiile – aceste colecţionare de mărunţişuri cu valoare simbolică – ştiu să redea unui obiect, oricît de mic, demnitatea ontologică. Ce contează – pentru a da un singur exemplu, în chip de concluzie – că din lemnul Crucii sînt venerate, în lumea creştină, cîteva mii de fragmente, scoabe, aşchii şi aşchiuţe care, reasamblate, ar genera mai curînd un puzzle himeric? A le doborî, pe fiecare în parte, cu pietroiul îndoielii e o prostie, a le încerca însă cu grăunţele credinţei e un bun început.

Gabriel H. Decuble este eseist şi poet. Cea mai recentă carte publicată, The înd, a apărut la Editura Cartea Românească. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.