Manuela BOGHIAN

Am întîlnit și un tip care mergea de cîteva luni în pelerinaj către Roma fără bani. Cînd l-am întrebat cum s-a descurcat atîta timp, el mi-a răspuns simplu: „Providența“.

Vara asta, pe 1 iulie, eram la Atena. Mă întorsesem pe o navă după cîteva zile de colindat prin Creta şi mă împrietenisem în port cu o studentă la arhitectură. În timp ce căutam chioşcul ca să cumpăr bilete pentru metrou, ea îmi spune că toată săptămîna transportul public era gratis pentru toată lumea.

Ajungem în cazinou şi ne îndreptăm spre slot-uri. Printre zecile de aparate ne oprim la penny slots, singurul loc unde poţi juca pe bani puţini. Atracţia principală – băuturile gratis pe care le primesc toţi clienţii cazinoului.

Pe la 5 dimineaţa, ne-a trezit o lumină puternică şi un ciocănit în geam. Dormeam într-o dubă pe care-o numeam Big Red (Marele Roşu), care aparţinea prietenei mele Bridget. Prima mea reacţie a fost să ignor agitaţia şi să-mi continui somnul. Bridget însă era panicată şi pînă la urmă m-am speriat şi eu.

Cînd vezi graffiti-urile şi sticker-ele cu „Basarabia e România“, înşirate pe zidurile Bucureştiului, ai crede că toţi vorbitorii de limbă română de peste Prut ar vrea să se unească cu noi, românii din spaţiul carpato-dunăreano-pontic.

La acel atelier de pictură eram 16 oameni. ALIAT, o organizaţie nonguvernamentală care se ocupă de problema alcoolismului în România, a hotărît să o invite pe Ingrid la Bucureşti pentru a arăta unui grup de consilieri şi asistenţi sociali cum funcţionează programul de artă pe care ea îl realizează în Scoţia.

Vineri seară – ne-am adunat în familie. Tata citeşte ştirile: un taximetrist a fost înjunghiat de un băiat de 18 ani, elev la un liceu „de elită“ din Botoşani. Spre oroarea mamei, e vorba despre acelaşi liceu la care învaţă şi fratele meu, şi pe care l-am absolvit şi eu.

Prima „mahala“ de care îmi amintesc era în centrul istoric al Botoşaniului, acum mai bine de zece ani. În buricul centrului se înălţa un monument pentru eroii Primului Război Mondial. Doi soldaţi înarmaţi, în alertă, deasupra unuia zăcînd. Lîngă statuie, un petic de verdeaţă, presărat cu bănci şi copaci. Iar în jur, case istorice cu magazine întunecate şi înghesuite la parter.

Acum doi ani, în Ajunul Crăciunului, ajungeam la casa bunicului meu din nordul Moldovei. Ştiam că e bolnav, însă pînă în acel moment nu-l văzusem atît de îmbătrînit şi neputincios. Bunicul stătea întins pe pat, cu ochii vii şi scrutători prinşi într-un corp greu, ca de plumb.

Acum cîţiva ani, undeva în inima Apusenilor, urcam pe munte şi discutam cu un prieten despre un scenariu: eşti căsătorit cu un alcoolic şi dependenţa sa devine din ce în ce mai gravă. Ce faci atunci? Rămîi alături de el/ea şi te străduieşti să-i oferi ajutor să îşi revină, sau pleci pentru a te salva?

Începutul lui iulie. Cuptor. Sînt în trenul de noapte ce a plecat din Bucureşti către Timişoara. Călătoria ar trebui să dureze nouă ore, însă trenul rareori ajunge atunci cînd spune CFR că trebuie să ajungă. Am un pat îngust într-o cuşetă de şase persoane, unde sîntem însă doar trei. Aerul condiţionat îmi dă fiori reci.

Homeopatia a apărut pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea în Germania, cînd un doctor pe nume Samuel Hahnemann s-a revoltat împotriva felului în care erau tratate bolile vremii. Lipitori, sîngerări, otrăvuri – cine ar putea spune care era adevărata cauză a morţii – boala sau leacul?…

Cînd l-am întîlnit prima oară pe Robyn, semăna cu Einstein. Un american nu mai înalt decît mine, purta haine largi şi ochelari, iar părul îi era alb şi zburlit. Mă impresiona vocea lui, avea o voce caldă şi profundă, dar cu o tonalitate neobişnuită. Are peste 50 de ani şi lucrează la ambasada Statelor Unite. De cînd se ştie, Robyn ar fi vrut să fie femeie.