Cum am ajuns în maşina şerifului din California

„Leacul pentru plictiseală e curiozitatea. Nu există leac pentru curiozitate.“  (citat atribuit lui Dorothy Parker) 

Pe la 5 dimineaţa, ne-a trezit o lumină puternică şi un ciocănit în geam. Dormeam într-o dubă pe care-o numeam

(Marele Roşu), care aparţinea prietenei mele Bridget. Prima mea reacţie a fost să ignor agitaţia şi să-mi continui somnul. Bridget însă era panicată şi pînă la urmă m-am speriat şi eu. Eram lîngă San Diego, aproape de graniţa dintre Statele Unite şi Mexic. Cînd Bridget a deschis geamul, am zărit insigna şerifului şi am răsuflat uşurată – măcar musafirii nepoftiţi nu erau traficanţi de droguri. 

Un bărbat înalt, îmbrăcat în uniformă şi cu pălărie bej, ne-a spus să ne dăm jos din maşină şi să-i arătăm actele de identitate. „Aveţi ceva ilegal în maşină? Droguri, arme?“ Da, Bridget avea un pistol, dar asta nu era nimic neobişnuit în partea aia a lumii. Problema era că pistolul ei era încărcat şi în California, faţă de alte state, trebuie să ţii pistolul într-o casetă şi gloanţele într-o altă casetă. Eu habar n-aveam că asta era o problemă şi ea îşi dădea seama pe măsură ce era interogată.

Mi-era frig cît am fost ţinută afară, frustrată că am fost trezită din somn, dar şi imaginîndu-mi o scenă în care sînt deportată. Le-am cerut poliţiştilor care percheziţionau duba să mă lase să-mi iau un pulover din maşină, însă ei mi-au răspuns că nu puteau face asta, dar că era în regulă să aştept în maşina lor. Şi aşa m-am pomenit pe bancheta din spate a maşinii şerifului, de unde nu aveam cum să ies decît dacă cineva îmi deschidea uşa pe dinafară. Locurile din faţă erau separate prin gratii de cele din spate, iar bancheta era acoperită de un plastic tare pe care cine ştie cîţi infractori se perindaseră înainte de a ajunge la închisoare. 

Bridget a primit o amendă (maşina era parcată neregulamentar) şi a fost chemată la tribunal să răspundă pentru incidentul cu arma pe care, în acea zi, am văzut-o pentru prima şi ultima dată. Înainte de Crăciun, avocata ei mi-a cerut să-i trimit o scrisoare în care să descriu întîmplările acelei nopţi şi să dau detalii despre Bridget. Nu ştiu cum a fost procesul, dar am văzut poze cu ea pe Facebook mîngîind un cangur în Noua Zeelandă. Aşa că îmi închipui că a mers bine. 

Mi-am dorit o pauză de la viaţa mea aşa cum era. Aveam nevoie să respir un alt aer, să mă plimb prin locuri îndepărtate, să văd ceva nou şi să fac ceea ce îmi doream să fac, dar tot amînam – să scriu. Ideea unei excursii în Statele Unite a pornit ca o idee, o frază aruncată într-un e-mail, peste care am clădit cu discuţii, planuri, căutări pe Google, economii şi o viză de turist. 

Aproape în fiecare zi mă gîndeam la itinerariu şi la toate lucrurile pe care voiam să le fac: să merg la Marele Canion, să înot în Oceanul Pacific, să ascult jazz în New Orleans, să ajung pe autostrăzile alea pe care le-am văzut în filme, care se întind peste sute de kilometri de deşert. 

După aproape un an de pregătiri, am încărcat rucsacul împrumutat de la un prieten cu haine de vară şi mici cadouri şi am plecat către aeroport. Am lăsat Bucureştiul în urmă: oameni, blocuri, trafic – toate îmi deveneau străine. 

Marele Canion, Vegas şi Thanksgiving 

Am aterizat în Chicago, unde am stat cîteva cîteva zile. Am plecat apoi către Indianapolis – acolo s-a născut Kurt Vonnegut, unul dintre scriitorii mei preferaţi. Am continuat către Bloomington, Indiana, un orăşel universitar în care cele mai frumoase case aparţin fraternităţilor studenţesti. De acolo, am ajuns cu trenul în New Orleans, unde am stat mai mult decît îmi propusesem. Cum să pleci atunci cînd eşti înconjurat de artişti prietenoşi adunaţi de pe tot globul? 

Apoi am luat trenul prin sud, către New Mexico, unde m-am întîlnit cu Bridget, ce tocmai îşi terminase sezonul de lucru. O cunoscusem pe Bridget cu un an înainte, cînd vizitase Bucureştiul. Mă impresionase mult viaţa ei: şase luni pe an stingea incendiile din rezervaţiile naturale americane alături de echipajul de pompieri din care făcea parte, iar cealaltă jumătate a anului o petrecea călătorind şi participînd la triatloane. Se antrena în fiecare zi şi avea poveşti despre cum întîlnise lupi în timp ce alerga prin pădure. Nu se speriase, ţipase la ei şi lupii o lăsaseră în pace. 

Din New Mexico am pornit cu duba ei într-un tur al parcurilor naţionale: Marele Canion de pe rezervaţia indienilor Navajo, Monument Valley unde se filmau westernurile, Valea Morţii, atît de aridă încît toate plantele păreau uscate. 

Am trecut pe la cazinourile din Las Vegas şi ne-am continuat drumul către coasta californiană, unde s-a întîmplat să ne întîlnim cu şeriful. Apoi am pornit către nord, spre Idaho. Am stat trei săptămîni în Genesee, un orăşel de aproape 1000 de locuitori. Acolo am locuit la un cuplu de bibliotecari pe care îi cunoscusem acum cîţiva ani, tot în Bucureşti. Începuserăm o conversaţie din întîmplare pe lîngă Gara de Nord, dar care continuă pe e-mail şi astăzi. În Idaho, am învăţat diferenţa dintre un pistol şi un revolver, am urcat pe şaua unul cal indian, am compus scrisori la maşina de scris şi am făcut gimnastică cu doamnele de la clubul pensionarelor. Mă străduiam să ţin pasul cu ele, nu era uşor să fac aerobic şi să vorbesc simultan. În timpul primei ore de gimnastică, aflam tot ce se petrecea în comunitate, cine se mai căsătorise, cum mai mergeau afacerile, ce reparaţii se mai fac. În schimb, eram chestionată despre viaţa în România, despre Transilvania, despre Ceauşescu.

Am trecut mai apoi prin Oregon, Washington, Montana, Dakota de Nord şi New York. La sfîrşitul excursiei, m-am întors în California, unde mă invitaseră Lia şi Steve. Acolo am petrecut cu o gaşcă de români şi americani – de Ziua Recunoştinţei, pe lîngă curcanul umplut, era şi un castron cu salată de vinete. Îmi scăldam picioarele în Pacific, gîndindu-mă la frigul ce mă aştepta în Bucureşti la întoarcerea din decembrie. 

Necunoscuţi prietenoşi şi coincidenţe minunate 

În cele trei luni de călătorie, am plătit doar pentru două nopţi de cazare. În rest, am stat la prieteni şi la familiile şi prietenii lor. Simţeam un amestec de curiozitate, emoţie şi recunoştinţă atunci cînd oameni care nu mă cunoşteau mă primeau în casele lor şi mă lăsau să trag cu ochiul în viaţa lor personală. În România, nu făcusem niciodată asta.

Mi-am dat seama că un buget redus de călătorie poate fi un lucru bun – te împinge să fii mai deschis, să accepţi generozitatea celorlalţi şi să ai încredere în ei. 

În lunile dinaintea plecării am economisit crunt: am plecat din apartamentul închiriat şi m-am mutat pe canapeaua unor prieteni, am renunţat la ieşirile în oraş, la haine noi, la alte planuri de călătorii prin Europa, am mers cu bicicleta şi m-am zgîrcit la bani de cîte ori aveam ocazia.

Viza a fost probabil cea mai stresantă parte din pregătiri. Există o părere generală că viza pentru a călători în SUA e foarte greu de obţinut şi trebuie să aduci cu tine acte care să dovedească că ai un loc de muncă, proprietăţi sau altceva care să te ţină în ţară. Cu toate acestea, mie nu mi s-a cerut nici o adeverinţă, iar întrebările de la interviu au fost rezonabile: ce lucram, care era planul meu de călătorie şi cum aveam de gînd să mă întreţin în perioada cît eram plecată. 

Am pornit în această călătorie singură. Am vrut să-mi dovedesc că mă pot descurca pe cont propriu, mi-am dorit libertatea de a decide ce să fac cu timpul meu şi spaţiu ca să reflectez şi să scriu. 

Mi s-a întîmplat să mi se facă dor de casă şi să-mi doresc pe cineva cunoscut aproape, însă un somn bun, o plimbare sau cîteva pagini de jurnal mă ajutau să trec peste asta. Cînd eram singură, eram mai receptivă la ce se întîmpla în jurul meu, însă de-a lungul călătoriei am întîlnit mulţi oameni care mi-au arătat lucruri pe care nu le-aş fi văzut altfel. 

Călătoria mi-a fost presărată cu coincidenţe minunate. Dintre toate, o să vă povestesc una din New York. Am stat într-o casă în Brooklyn cu nouă oameni şi două pisici. Patrick Farell era persoana mea de legătură, un acordeonist foarte talentat care a vizitat ţara în mai multe rînduri. Ajunsesem la el printr-un şirag de oameni şi i-am spus cît de impresionată sînt că m-a invitat să stau o săptămînă în casa lui, chiar dacă nu mă cunoştea. Mi-a povestit că, de cîte ori a vizitat România, a fost primit foarte bine şi că, prin venirea mea, vedea ocazia să ajute la rîndul lui. 

Patrick m-a dus în vizită la Jake Shulman Ment şi Eleonore Weill, un cuplu de artişti tineri care au stat pentru o vreme în România şi, dintre toate oraşele noastre, au locuit chiar în Botoşani, oraşul meu natal. Au învăţat acolo limba română, au aflat despre vechea comunitate evreiască şi au cîntat alături de Rapsozii Botoşanilor. După un mic dejun cu clătite americane, Patrick, Jake şi Eleonore şi-au acordat instrumentele, acordeon, vioară şi fluier, şi au început să cînte nişte muzică veselă de-acasă. Mi s-a părut ireal cum, atît de departe de România, auzeam muzică de la noi. M-a uimit cum muzica noastră tradiţională, pe care am ignorat-o la atîtea nunţi, era atît de apreciată în State. 

Înainte de asta, în New Orleans, l-am cunoscut pe David Symons, un alt acordeonist care mi-a spus şi el cît de mult îi place muzica tradiţională românească şi care interpreta „hore“ alături de formaţia sa, The Salt Wives. 

Ce m-a impresionat cel mai mult la peisajul american au fost distanţele mari. Ore petrecute în metrou sau maşină pentru a ajunge dintr-o parte a oraşului în cealaltă. Zeci de kilometri parcurşi în fiecare zi pentru cumpărături sau pentru a merge la lucru. Zile pe tren, de la o coastă a ţării la cealaltă. Redau un scurt fragment de jurnal, scris în timpul călătoriei cu trenul prin Texas:  

Sînt pe tren de mai bine de 24 de ore. Am dormit mai tot timpul, iar atunci cînd nu dormeam mîncam, citeam sau scriam în jurnal. Scaunele sînt foarte confortabile şi se întind într-un pat comod. Cînd m-am trezit, la 8 dimineaţa, şi m-am uitat pe geam, nu-mi venea să cred. Afară era nimic, deşertul. Nisip, tufe mici şi un soare mare pe cer. 

„Can I have your attention, please!“, se aude prin difuzoare. „Pentru a afla mai multe despre regiunea prin care trecem, uitaţi-vă în stînga voastră… Se uită toată lumea în stînga? Asta-i Texas… Acum uitaţi-vă în dreapta – mai mult Texas. Aşa că veniţi la bar să beţi o cafea, nu veţi rata nimic, decît un pic de Texas.“ 

Manuela Boghian este editor pentru clinica scoţiană Castle Craig şi scrie pe www.manuelaboghian.ro. 

Foto: M. Boghian