Natură versus smartphone pe Camino de Santiago

Publicat în Dilema Veche nr. 668 din 8-16 decembrie 2016
Natură versus smartphone pe Camino de Santiago jpeg

Pe 4 septembrie eram pe coasta atlantică a Spaniei, într-un oraș numit Irun. Era prima mea zi pe Camino Norte de Santiago – o rută de pelerinaj de peste 800 de kilometri cu destinația Santiago de Compostela. În catedrala din Santiago se spune că este mormîntul apostolului Iacob.

În acea primă dimineață mă trezisem la 5,40. Înainte să plec din hostel-ul pentru pelerini (un apartament plin ochi cu paturi supraetajate), am cerut indicații. O doamnă finlandeză mi-a arătat pe harta de pe telefon: la stînga, la dreapta, uită-te după săgețile galbene care marchează drumul. Sticla de apă mi-era plină și aveam fructe uscate de ronțăit. Am ieșit cu entuziasm în stradă cînd era încă întuneric. Nu vedeam nici o săgeată galbenă, dar am hotărît să mai merg un pic, poate apărea mai încolo.

La 6 dimineața nu mai era nimeni pe afară. Am văzut un semn rutier pe care scria San Sebastian. Ruta de pe hartă trecea pe-acolo – dacă urmam indicațiile rutiere aveam să ajung. Am continuat pentru cîțiva kilometri, am ieșit din oraș și… am dat peste autostradă. Trebuia să găsesc un drum alternativ. M-am întors la benzinăria de care tocmai trecusem și i-am explicat bărbatului de la casă că eu vreau să ajung pe „Camino de Santiago“. El se uită la mine cu uimire și-mi spune că n-a văzut nici un pelerin pe acolo. M am întors în oraș, enervată de huruitul mașinilor care zburau pe lîngă mine. Am ajuns la o stație de autobuz, mi-am dat jos rucsacul ce devenise prea greu, m-am așezat pe bancă și am scos din nou harta. „Ce fac acum?“ Era 9 dimineața.

Am zărit o mașină cu doi polițiști și le am făcut cu mîna. Le explic, mai în engleză, mai în spaniolă că m-am pierdut, le arăt punctul pe hartă unde vreau să ajung, iar cel mai tînăr își scoate telefonul și deschide Google Maps. Iarăși la dreapta și la stînga și dup-aia drept înainte pentru 6 kilometri. Am mai stat cîteva minute pe bancă, după care am pornit încet-încet pe partea stîngă a drumului. Nu trecea kilometru fără să fac o pauză, am băut ultima picătură de apă și mi am schimbat ghetele cu sandale. Soarele ardea. Treceam pe lîngă vile cu nume de personaje din telenovele.

Am ajuns într-un sat. La o răscruce am văzut un hotel. Înăuntru am rostit cuvîntul magic „camino“ și o femeie mi-a arătat direcția cu degetul. Am dat, în sfîrșit, peste săgeata galbenă care mă trimitea către o pădure. De o parte și de alta a cărării erau tufișuri pline cu mure coapte, ce minune că nu le devorase nimeni înaintea mea! Copaci, fluturi, gîngănii, noroi, fire electrice care bîzîiau. În pădure am pierdut urma săgeților. Am auzit în depărtare tobe și clopote de biserică. Am urmărit sunetele pînă am ajuns în piațeta unui orășel. Sub niște copaci erau bănci și o țîșnitoare. Oamenii stăteau în soare, un puști bătea mingea cu un adult și niște toboșari cu costum negru și pălărie pozau pentru telefonul unei doamne. După cîteva minute, doi dintre toboșari au început să bată tobele, să cînte la fluier și să danseze în același timp. M-am gîndit că o fi fost vreo sărbătoare, dar am aflat la bar că așa le plăcea bărbaților lor să se adune duminica și să cînte. Am în­tîlnit un pelerin spaniol care mi-a spus că, de fapt, am ajuns pe altă rută de pelerinaj, dar nu mai conta, eram fericită acolo.

Seara am campat. În timp ce îmi aranjam cortul pe vîrful dealului, valea se umpluse de lumină roșie. Cerul era vînăt și roz, iar ceața care se lăsa pe pămînt era albastră. Spaniolul era la cîțiva zeci de metri de mine, cățărat pe o structură metalică. Îl aud strigînd. E cu telefonul în mînă – părea că a primit o veste proastă. Mai tîrziu aflu că, de fapt, nu avea suficientă baterie să facă o panoramă cu asfințitul.

M-am bucurat că m-am rătăcit, că nu eram în orașul unde plănuiam să mă opresc, că la orizont vedeam dealuri molcome și nu clădiri, iar asfințitul pe care îl vedeam nu era într-o poză, ci real.

Un alt fel de rutină

Pelerinii deschideau drumurile către Santiago încă din Evul Mediu, ghidîndu se după stele. Astăzi avem marcaje, indicatoare, busole, hărți, telefoane smart și ghiduri turistice. Vechii pelerini sperau că, odată ajunși la destinație, or să li se ierte păcatele sau or să li se vindece bolile. Astăzi, drumul a luat alte conotații. Pentru unii e vacanță, pentru alții marchează o schimbare: moartea cuiva apropiat, terminarea unei relații, schimbarea de carieră, pensionare.

Cît despre mine, simțeam nevoia să plec din Anglia, unde mă mutasem cu un an în urmă. Mă despărțisem recent de partenerul meu și voiam liniște, natură și temperaturi de mai mult de 20 de grade. Pelerinajul a adus un alt fel de peisaj zilnic.

Mă trezeam aproape în fiecare zi înainte de răsărit. Întunericul din cameră era luminat de ecrane de telefoane și lanterne. Zgomot de fermoare, fîșîit de plastic și pocnete; în timp ce unii își pregăteau rucsacurile de plecare, alții încercau să și mai prelungească somnul cu cîteva minute. Cozi la baie, fețe somnoroase, plasturi, bandaje, creme cu miros mentolat. Mergeam între 15 și 25 de kilometri (după prima zi nu am mai pierdut din ochi săgețile galbene), admiram șoimii, marea, pădurile de eucalipt, casele masive de piatră. Îmi alunecau gîndurile în trecut, mă întorceam în prezent, îmi imaginam viitorul. Făceam pauze pentru gustări și ca să-mi aerisesc tălpile. Mă serveam din pomii care-mi ieșeau în cale: smochine, mere, piersici. Întîlneam alți pelerini, vorbeam cît ne permiteau limbile străine pe care le cunoșteam, iar cînd oboseala îmi dădea ghiont, căutam un loc să mă odihnesc. Odată ce găseam un adăpost, făceam duș, îmi spălam hainele, mîncam, socializam, scriam, verificam dacă am vreo bătătură nouă, îmi pregăteam sacul de dormit, masam mușchii obosiți, poate citeam, dormeam și a doua zi o luam de la capăt.

În unele seri, scoteam din rucsac un ukulele – un fel de chitară mai mică, cu patru corzi, numai bună pentru călătorie. Mă jucam cu degetele pe corzi și oamenii ba făceau liniște, ba se-apucau să cînte, ba își scoteau telefoanele să filmeze.

Pelerini cu și fără smartphone

Sid e fotograf. În cele cîteva săptămîni de mers a făcut peste 6000 de fotografii. Era continuu în căutare de subiecți: pisica de pe bancă, bărbatul cu coasa, siluete în ceață, umbre. „Fotografiez de cînd eram mic“, mi-a spus Sid. „Am nevoie de cameră ca să împărtășesc ceea ce văd și Internetul mă ajută să fac asta mai ușor. Camera îmi îmbunătățește experiența pe Camino, pentru că îmi dă un motiv să caut oameni, situații și culori interesante.“ Cînd se oprea să mănînce, prima întrebare pentru chelner era: „Care e parola pentru wi-fi?“

Isabelle trăise mulți ani izolată în Creta, într-un cort pe care și-l construise ea însăși. Nu avea telefon și nici nu voia să audă de așa ceva. Cînd am fost împreună la bibliotecă, eu m-am așezat în fața unui monitor să trimit un e-mail. Ea s a așezat la calculatorul de lîngă mine și m-a întrebat „Cum deschid Internetul?“ Uimită, i-am explicat cum să dea click și să deschidă motorul de căutare online. A deschis un site de astrologie și s-a întors către mine: „Zi-mi pe ce dată ești născută“. Nu-i plăcea să i se facă poze și-și purta toate posesiile în două genți pe care și le încrucișase pe umeri. Conversațiile cu Isabelle erau foarte firești și observa multe detalii în jurul nostru. O dată pe săptămînă trimitea o scrisoare părinților ei.

Imaginați-vă cum a fost cînd Isabelle și Sid s-au întîlnit. Sid era fascinat de Isabelle și voia să-i facă o poză, cu atît mai mult cu cît ea nu accepta. „Sînt unele triburi care cred că aparatul de fotografiat îți fură sufletul“, protesta ea. Pînă la urmă, au ajuns la un compromis: Isabelle a pozat acoperindu-și fața cu o eșarfă. Sid a trimis poza părinților ei – care aveau adresă de e-mail.

Am întîlnit și un tip care mergea de cîteva luni în pelerinaj către Roma fără bani. Cînd l-am întrebat cum s-a descurcat atîta timp, el mi-a răspuns simplu: „Providența“. Dar și el avea smartphone.

Manuela Boghian locuiește în Liverpool și lucrează în PR online și publishing. Blog-ul ei personal e www.manuelaboghian.ro.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

adrian mutu jpeg
Adrian Mutu, supărat pe jucătorii săi după înfrângerea cu ultima clasată din Superligă
Rapid a pierdut în deplasare cu ultima clasată din Superligă, Chindia Târgoviște, scor 1-2. Antrenorul giuleștenilor s-a arătat nemulțumit de jocul prestat de elevii săi, aceștia tratând jocul cu superficialitate pe tot parcursul celor 90 de minute.
gara
Ruine şi bucăţi de moloz pe linia CFR Galaţi-Bârlad. „Frumuşiţa”, cea mai urâtă gară din România
Odinioară pline de călători care făceau naveta la combinatul siderurgic, astăzi cele mai multe gări de linia CFR Galaţi-Bârlad sunt abandonate şi lăsate în paragină. Prin zonă mai trec doar câteva trenuri ale unui operator privat.
Propunere muzeul din Mila 23 jpg
Muzeu „Ivan Patzaichin“ la Mila 23, în Delta Dunării. Aici s-a născut marele campion
În satul tulcean Mila 23 din Delta Dunării, acolo unde s-a născut marele campion Ivan Patzaichin, va fi construit un muzeu care-i va purta numele. Lucrările vor începe în primăvara anului următor.

HIstoria.ro

image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.
image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia