Amintiri din satul bucureştean

George GURESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 469 din 7 - 13 februarie 2013
Amintiri din satul bucureştean jpeg

În 1952, familia Dumitru se muta în Bucureşti, pentru a începe o viaţă nouă. Din fosta comună 30 Decembrie, a ajuns în mahalaua Ferentari, unde avea să stea aproape 15 ani, alături de chiaburi desproprităriţi, ţărani veniţi să-şi caute de muncă şi copii cu picioarele desculţe în mijlocul drumului. În 2013, Petru Dumitru, unul dintre copiii familiei, se întoarce în Ferentari să-şi caute fosta curte a copilăriei. Dar astăzi mahalaua s-a unplut de blocuri şi oameni "înrăiţi".

„Cred că aici era casa, cu toată curtea din faţă, străzile erau mult mai mici, nici nu existau trotuarele astea“, spune Petru Dumitru, uitîndu-se la blocurile văruite în alb şi albastru din faţa lui. Sîntem în Ferentari, aproape de intersecţia cu Bulevardul Sălaj: azi – cartier al cutiilor de chibrituri, ieri – mahalaua celor care voiau s-o ia de la zero în Bucureştiul la început de comunism. Bărbatul încearcă să caute un punct de reper care să-i aducă aminte de vechea zonă, trage cu privirea înspre nişte case cu pereţii îmbrăcaţi în faianţă, din spatele unor blocuri, însă „astea sînt construite acum“, spune el nedumerit. Aici e locul unde, în 1952, familia lui şi-a început viaţa în Bucureşti, după ce s-a mutat din comuna 30 Decembrie, actuala 1 Decembrie, de la sud de Capitală.

Cînd a terminat armata, tatăl lui Petru a fost angajat ca şofer la Steaua, Clubul Sportiv Central al Armatei. Săptămînal, el făcea naveta între oraş şi satul unde era soţia sa, pînă cînd a primit o locuinţă din partea statului. „Am venit cu chirie şi ne-am mutat la un bogătaş mare, care avea vreo şapte chiriaşi în curte şi ne-au dat două camere şi nouă“, povesteşte Fănica, mama lui Petru, acum în vîrstă de 86 de ani. Pentru ea, mutatul în Bucureşti – oraş pe care nu-l îndrăgeşte nici acum – a venit ca soluţie pentru a nu-şi strica mariajul: „tu vrei ca bărbatul tău să umble după alte femei şi să te lase cu copiii aici, la ţară?“, i-a spus mama ei, cît s-o convingă să plece din sat. Noua locuinţă pe care a primit-o era a unui „chiabur“, Gheorghe Sebe, care avea, într-o curte imensă, mai multe locuinţe; el şi-a păstrat o casă, restul au fost naţionalizate şi închiriate celor care n-aveau locuinţă în oraş. Banii pe chirie îi lua tot statul.

„Bineînţeles, la început nu ne-au privit cu ochi frumoşi. Doar eram aduşi acolo, cum ar veni, de comunişti“, continuă Petru, fiul ei. Alături de familia lui, mai erau alte cinci, care au fost repartizate în curtea lui Gogu, cum îl numeau ei pe proprietarul curţii. Toţi aveau acelaşi destin iar în viziunea lor, mahalaua era o anexă a satului, aveau aceleaşi condiţii de viaţă, ţăranii care treceau prin Ferentari aveau aceleaşi straie populare, iar spiritul urban era adus de liniile tramvaielor 23 şi 8. „Mahalaua a fost un punct de început pentru noi“, spune domnul Dumitru, iar, pentru el, totul se desfăşura în interiorul ei. Fosta şcoală nr. 131 – altă clădire naţionalizată – era la zece minute de mers pe jos, piaţa Rahovei şi piaţa Coşbuc le ofereau tot ce aveau nevoie, iar biserica Sebastian era locul unde mergeau în zilele de sărbătoare.

Vînzători de mahala

Sunetul metalic al tramvaiului îi acoperă vocea lui Marian, un tînăr de vreo 20 de ani, şi îl face să îşi încheie rapid discursul de vînzător ambulant. Stă la colţul unui magazin nonstop, de la parterul unui bloc, şi încearcă să vîndă cîte un pachet de şerveţele, o unghieră, o forfecuţă sau un portofel din fîş, „ce are nevoie urgentă sau ce găseşte mai ieftin decît la magazin“, după cum îşi descrie el marfa pe care o ţine într-un rucsac rufos. Ca el mai sînt zeci de oameni, fie pe lîngă gurile de metrou, fie prin tramvaie, care încearcă să cîştige un leu pentru trei elastice de păr sau ciorapi negri „fini şi rezistenţi“.

Marian stă la capătul tramvaiului 23 şi, ca să facă bani mai mulţi, merge de la staţia Calea Ferentari pînă acasă pe jos, în zona Zeţari, încercînd să mai vîndă cîte un pachet de şerveţele celor pe care-i prinde în drum. „Pe timp de iarnă, nimeni nu scoate mîna din buzunar, se uită la ce vînd eu, mă mai întreabă cu cît dau un portofel şi, cînd aud că-i zece lei, pleacă imediat“, poveşte vînzătorul ambulant. Chiar şi aşa, continuă el, preferă să-şi vîndă produsele aici, că are mai mult succes decît dacă s-ar duce în celelalte cartiere ale oraşului, unde „dacă nu e o piaţă prin preajmă, unde să se ducă şi muritorii de rînd la cumpărături, ceilalţi nici vorbă să cumpere ieftinături de la mine, care-s oricum mai bune“, continuă Marian. Îşi scoate o ţigară Kent dintr-un pachet mototolit şi, în timp ce trage cu poftă primul fum, mă întreabă dacă nu vreau un pachet de şerveţele. Îl refuz şi el pleacă, fără să mai spună nimic, în căutarea unor noi clienţi.

În locul lui, în urmă cu 50 de ani, erau negustorii care „umblau cu cobiliţa“, povesteşte domnul Dumitru; unii cu găini vii, alţii cu boţuri de brînză, ei aduceau din satele din apropierea oraşului tot ce puteau vinde. Alături de aceştia, apăruseră şi mandatarii, singurii practicanţi ai capitalismului privat, care puteau deţine un restaurant, o frizerie, atît timp cît plăteau anumite taxe statului, „dar din anii ’70, aceştia au fost interzişi de regimul comunist şi aşa s-a dus şi şansa noastră de a ne dezvolta“, crede el.

De-a lungul timpului, Ferentari a rămas doar cu faima, în timp ce mahalaua a devenit periferie. Odată cu primele blocuri construite, au dispărut şi puţinele tradiţii aduse de ţărani în Bucureşti. Muzicanţii de la Chirigiu sau Strugurel au fost înlocuiţi de alaiul lăutarilor cu orgă, iar nunţile au devenit motiv de chemat poliţia. „Ţin minte că, la finalul nunţii, mirii, naşii, toţi erau plimbaţi, pe rînd, cu roaba plină cu apă pe stradă“, povesteşte domnul Dumitru, iar prin acest ritual le era asigurat şi norocul în noua lor căsnicie.

„Noi nu mai avem mahala aici“, spune lămuritor domnul Marcel, în timp ce-l caută din priviri pe Puiu, pechinezul său. În vîrstă de 68 de ani, el s-a mutat în Ferentari în urmă cu 15 ani, după ce şi-a vîndut apartamentul din Piaţa Iancului, ca să poată să le dea nişte bani în plus celor două fiice ale sale. El vede acest cartier ca un refugiu al bătrîneţii, unde „magazinele sînt mai ieftine decît în centrul oraşului“. Pentru el, Bucureştiului nu poate avea decît periferie, unde „este prea multă mizerie şi sărăcie ca s-o poţi numi şi mahala. La bloc, omul s-a înrăit şi nu mai ţine la locul, spaţiul în care trăieşte.“

Bucureştean cu patru camere

Familia lui Petre Dumitru a stat aproape 15 ani în mahalaua din Ferentari. Fănica, mama lui Petru, şi-a găsit un loc de muncă la Industria Iutei şi a primit un apartament cu patru camere în Drumul Taberei. De la camerele unde „aici făceam de mîncare, aici fiică-mea îşi făcea lecţiile şi dormea împreună cu ceilalţi doi copii ai mei într-un pat“, s-au mutat în noile locuinţe ale României comuniste.

„Cînd am ajuns în Drumul Taberei, în 1966, în acel bloc deja existau oameni care s-au mutat, iar printre ei se afla şi familia Barbu. Această familie a avut casa fix pe locul unde s-a construit blocul şi au vrut să stea tot acolo. Atît de mult au ţinut la pămîntul lor, iar acele demolări au fost o dramă mare pentru ei“, povesteşte Petru Dumitru. Prin anii ’70 a început şi „urbanizarea“ în Ferentari, care a dus, în final, la reconfigurarea totală a zonei. „Nu ne venea să credem că urmau să dărîme casele de acolo. Zvonurile circulau de multă vreme, dar nimeni nu se aştepta la aşa ceva“, continuă bărbatul. Cu timpul, familia lui a pierdut orice legătură cu mahalaua; chiaburul Gogu, proprietarul caselor, a murit în urma unui accident cerebral, chiar în haznaua din curte, iar restul chiriaşilor au devenit, la rîndul lor, proprietari ai propriilor cutii de chibrituri. De nevoie, au devenit orăşeni.

George Gurescu este redactor la Televiziunea Română.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.