În 1952, familia Dumitru se muta în Bucureşti, pentru a începe o viaţă nouă. Din fosta comună 30 Decembrie, a ajuns în mahalaua Ferentari, unde avea să stea aproape 15 ani, alături de chiaburi desproprităriţi, ţărani veniţi să-şi caute de muncă şi copii cu picioarele desculţe în mijlocul drumului. În 2013, Petru Dumitru, unul dintre copiii familiei, se întoarce în Ferentari să-şi caute fosta curte a copilăriei. Dar astăzi mahalaua s-a unplut de blocuri şi oameni "înrăiţi".

„Cred că aici era casa, cu toată curtea din faţă, străzile erau mult mai mici, nici nu existau trotuarele astea“, spune Petru Dumitru, uitîndu-se la blocurile văruite în alb şi albastru din faţa lui. Sîntem în Ferentari, aproape de intersecţia cu Bulevardul Sălaj: azi – cartier al cutiilor de chibrituri, ieri – mahalaua celor care voiau s-o ia de la zero în Bucureştiul la început de comunism. Bărbatul încearcă să caute un punct de reper care să-i aducă aminte de vechea zonă, trage cu privirea înspre nişte case cu pereţii îmbrăcaţi în faianţă, din spatele unor blocuri, însă „astea sînt construite acum“, spune el nedumerit. Aici e locul unde, în 1952, familia lui şi-a început viaţa în Bucureşti, după ce s-a mutat din comuna 30 Decembrie, actuala 1 Decembrie, de la sud de Capitală.

Cînd a terminat armata, tatăl lui Petru a fost angajat ca şofer la Steaua, Clubul Sportiv Central al Armatei. Săptămînal, el făcea naveta între oraş şi satul unde era soţia sa, pînă cînd a primit o locuinţă din partea statului. „Am venit cu chirie şi ne-am mutat la un bogătaş mare, care avea vreo şapte chiriaşi în curte şi ne-au dat două camere şi nouă“, povesteşte Fănica, mama lui Petru, acum în vîrstă de 86 de ani. Pentru ea, mutatul în Bucureşti – oraş pe care nu-l îndrăgeşte nici acum – a venit ca soluţie pentru a nu-şi strica mariajul: „tu vrei ca bărbatul tău să umble după alte femei şi să te lase cu copiii aici, la ţară?“, i-a spus mama ei, cît s-o convingă să plece din sat. Noua locuinţă pe care a primit-o era a unui „chiabur“, Gheorghe Sebe, care avea, într-o curte imensă, mai multe locuinţe; el şi-a păstrat o casă, restul au fost naţionalizate şi închiriate celor care n-aveau locuinţă în oraş. Banii pe chirie îi lua tot statul.

„Bineînţeles, la început nu ne-au privit cu ochi frumoşi. Doar eram aduşi acolo, cum ar veni, de comunişti“, continuă Petru, fiul ei. Alături de familia lui, mai erau alte cinci, care au fost repartizate în curtea lui Gogu, cum îl numeau ei pe proprietarul curţii. Toţi aveau acelaşi destin iar în viziunea lor, mahalaua era o anexă a satului, aveau aceleaşi condiţii de viaţă, ţăranii care treceau prin Ferentari aveau aceleaşi straie populare, iar spiritul urban era adus de liniile tramvaielor 23 şi 8. „Mahalaua a fost un punct de început pentru noi“, spune domnul Dumitru, iar, pentru el, totul se desfăşura în interiorul ei. Fosta şcoală nr. 131 – altă clădire naţionalizată – era la zece minute de mers pe jos, piaţa Rahovei şi piaţa Coşbuc le ofereau tot ce aveau nevoie, iar biserica Sebastian era locul unde mergeau în zilele de sărbătoare.

Vînzători de mahala

Sunetul metalic al tramvaiului îi acoperă vocea lui Marian, un tînăr de vreo 20 de ani, şi îl face să îşi încheie rapid discursul de vînzător ambulant. Stă la colţul unui magazin nonstop, de la parterul unui bloc, şi încearcă să vîndă cîte un pachet de şerveţele, o unghieră, o forfecuţă sau un portofel din fîş, „ce are nevoie urgentă sau ce găseşte mai ieftin decît la magazin“, după cum îşi descrie el marfa pe care o ţine într-un rucsac rufos. Ca el mai sînt zeci de oameni, fie pe lîngă gurile de metrou, fie prin tramvaie, care încearcă să cîştige un leu pentru trei elastice de păr sau ciorapi negri „fini şi rezistenţi“.

Marian stă la capătul tramvaiului 23 şi, ca să facă bani mai mulţi, merge de la staţia Calea Ferentari pînă acasă pe jos, în zona Zeţari, încercînd să mai vîndă cîte un pachet de şerveţele celor pe care-i prinde în drum. „Pe timp de iarnă, nimeni nu scoate mîna din buzunar, se uită la ce vînd eu, mă mai întreabă cu cît dau un portofel şi, cînd aud că-i zece lei, pleacă imediat“, poveşte vînzătorul ambulant. Chiar şi aşa, continuă el, preferă să-şi vîndă produsele aici, că are mai mult succes decît dacă s-ar duce în celelalte cartiere ale oraşului, unde „dacă nu e o piaţă prin preajmă, unde să se ducă şi muritorii de rînd la cumpărături, ceilalţi nici vorbă să cumpere ieftinături de la mine, care-s oricum mai bune“, continuă Marian. Îşi scoate o ţigară Kent dintr-un pachet mototolit şi, în timp ce trage cu poftă primul fum, mă întreabă dacă nu vreau un pachet de şerveţele. Îl refuz şi el pleacă, fără să mai spună nimic, în căutarea unor noi clienţi.

În locul lui, în urmă cu 50 de ani, erau negustorii care „umblau cu cobiliţa“, povesteşte domnul Dumitru; unii cu găini vii, alţii cu boţuri de brînză, ei aduceau din satele din apropierea oraşului tot ce puteau vinde. Alături de aceştia, apăruseră şi mandatarii, singurii practicanţi ai capitalismului privat, care puteau deţine un restaurant, o frizerie, atît timp cît plăteau anumite taxe statului, „dar din anii ’70, aceştia au fost interzişi de regimul comunist şi aşa s-a dus şi şansa noastră de a ne dezvolta“, crede el.

De-a lungul timpului, Ferentari a rămas doar cu faima, în timp ce mahalaua a devenit periferie. Odată cu primele blocuri construite, au dispărut şi puţinele tradiţii aduse de ţărani în Bucureşti. Muzicanţii de la Chirigiu sau Strugurel au fost înlocuiţi de alaiul lăutarilor cu orgă, iar nunţile au devenit motiv de chemat poliţia. „Ţin minte că, la finalul nunţii, mirii, naşii, toţi erau plimbaţi, pe rînd, cu roaba plină cu apă pe stradă“, povesteşte domnul Dumitru, iar prin acest ritual le era asigurat şi norocul în noua lor căsnicie.

„Noi nu mai avem mahala aici“, spune lămuritor domnul Marcel, în timp ce-l caută din priviri pe Puiu, pechinezul său. În vîrstă de 68 de ani, el s-a mutat în Ferentari în urmă cu 15 ani, după ce şi-a vîndut apartamentul din Piaţa Iancului, ca să poată să le dea nişte bani în plus celor două fiice ale sale. El vede acest cartier ca un refugiu al bătrîneţii, unde „magazinele sînt mai ieftine decît în centrul oraşului“. Pentru el, Bucureştiului nu poate avea decît periferie, unde „este prea multă mizerie şi sărăcie ca s-o poţi numi şi mahala. La bloc, omul s-a înrăit şi nu mai ţine la locul, spaţiul în care trăieşte.“

Bucureştean cu patru camere

Familia lui Petre Dumitru a stat aproape 15 ani în mahalaua din Ferentari. Fănica, mama lui Petru, şi-a găsit un loc de muncă la Industria Iutei şi a primit un apartament cu patru camere în Drumul Taberei. De la camerele unde „aici făceam de mîncare, aici fiică-mea îşi făcea lecţiile şi dormea împreună cu ceilalţi doi copii ai mei într-un pat“, s-au mutat în noile locuinţe ale României comuniste.

„Cînd am ajuns în Drumul Taberei, în 1966, în acel bloc deja existau oameni care s-au mutat, iar printre ei se afla şi familia Barbu. Această familie a avut casa fix pe locul unde s-a construit blocul şi au vrut să stea tot acolo. Atît de mult au ţinut la pămîntul lor, iar acele demolări au fost o dramă mare pentru ei“, povesteşte Petru Dumitru. Prin anii ’70 a început şi „urbanizarea“ în Ferentari, care a dus, în final, la reconfigurarea totală a zonei. „Nu ne venea să credem că urmau să dărîme casele de acolo. Zvonurile circulau de multă vreme, dar nimeni nu se aştepta la aşa ceva“, continuă bărbatul. Cu timpul, familia lui a pierdut orice legătură cu mahalaua; chiaburul Gogu, proprietarul caselor, a murit în urma unui accident cerebral, chiar în haznaua din curte, iar restul chiriaşilor au devenit, la rîndul lor, proprietari ai propriilor cutii de chibrituri. De nevoie, au devenit orăşeni.

George Gurescu este redactor la Televiziunea Română.

Foto: L. Muntean