Sate şi oraşe
Brasilia, oraşul preconstruit despre care am învăţat prin gimnaziu, m-a fascinat ca idee. Cum o fi să faci un oraş şi abia apoi să se mute lumea în el? Ei bine, asta se întîmplă la Belval, unde am locuit pentru un an. Aici, a fost cîndva o uzină siderurgică, parte a acelei industrii care, timp de un secol, a asigurat Luxemburgul că nu va fi complet sărac. Asta se întîmpla înainte ca Marele Ducat să descopere industria bancară. După ce minele şi-au epuizat zăcămintele, fosta uzină siderurgică a fost în bună măsură dezasamblată. Pe teritoriul ei şi în împrejurimi se construieşte acum un oraş, centrat în jurul a ceea ce va fi Cité des Sciences. Tînăra universitate luxemburgheză, înfiinţată în 2003, primeşte aici un campus nou. Corpurile principale ale clădirii urmează a fi date în folosinţă în 2014. Nişte blocuri masive din beton şi sticlă. Biblioteca va fi însă o fostă hală industrială, complet rearanjată. Alte bucăţi gigantice din uzină sînt păstrate ca elemente de decor, acoperite de puţină verdeaţă. Vasta Place de l’Académie e mărginită de viitoarea bibliotecă şi de trei din cele şase construcţii deja funcţionale: sediul imens al unei bănci, în fapt trei imobile uriaşe unite de pasarele, vopsite în roşu – culoarea solurilor locale şi a minereului de fier ce a dat zonei numele de Terres Rouges; un hotel Ibis, jumătate hotel, jumătate bloc de locuinţe; ansamblul mall-ului, înglobînd două clădiri, ceva mai mari decît Afi Cotroceni, şi cărora le este anexată gara vermiformă şi Rock-Hall, unde are loc măcar un concert pe săptămînă. În jur, totul este un şantier. În cîteva clădiri de birouri se lucrează la finisajele interioare. În spatele bibliotecii este un centru de cercetări care deja funcţionează. Un kilometru mai departe e un altul. În rest, gropile unde se vor turna cîndva fundaţii. Străzile deja există, cu un asfalt perfect, cu treceri de pietoni, cu indicatoare rutiere, semafoare şi cu plăcuţe indicîndu-le numele şi ce îşi doreşte oraşul să fie: Avenue du Rock’N’Roll, Avenue de la Recherche, Avenue de Jazz, Boulevard de la Science, Avenue des Hauts Fourneaux. În spatele viitoarei biblioteci se află cîteva furnale, pe care le şlefuiesc şi le dau cu lac, iar în vîrful celui mai înalt dintre ele, cam cît un bloc cu zece etaje, se spune că va fi o cafenea.
Am locuit deasupra mall-ului. Lăsai maşina în parking-ul privat de la –3, luai liftul şi ajungeai la etajul 2, pe o terasă pe care se înălţau opt blocuri. Iniţial făceam jogging în viitorul oraş. Părăseam mall-ul pe ieşirea locatarilor, traversam Avenue Porte de France şi avansam alergînd pe o stradă al cărei nume îmi scapă. În dreapta era o căldare adîncă. Pe fundul ei, acolo unde va fi etajul –2 al unui ansamblu ce va include şi căminele studenţeşti, acum se află Square Mile, o parcare pătrată. În mijlocul ei, este conservată rămăşiţa unei alte construcţii industriale. Pe sub stradă se văd conductele de apă, tuburile de curent electric, cele pentru Internet şi cablu. Sînt goale. Au fost introduse de la bun început, fiindcă acolo, pînă în 2020 se vor înălţa clădiri. Probabil că, spre începutul anilor 2000, cînd proiectul a demarat, au săpat mai întîi aceste gropi imense printre care se preling străzile pe care alergam. Apoi au pus conductele şi au asfaltat.
Pe o colină se află o altă clădire deja funcţională, un liceu tehnic, nu foarte strălucit ca performanţe, dar cu dotări fantastice. Făcînd jogging, am văzut viitoarele grădini ale viitorului oraş, am ajuns în localitatea imediat următoare, un sat liniştit unde sînt măcar două bănci, un supermarket, o farmacie şi cîteva restaurante, baruri şi cafenele. Într-o margine, cîteva blocuri deja ridicate vor face joncţiunea cu viitorul oraş Belval, în care vor locui măcar 20.000 de locuitori şi vor lucra cel puţin de două ori pe atît.
Am descoperit însă că e mai interesant să alerg prin Franţa. Ieşind din mall, lăsam viitoarele cămine în dreapta, dar în loc să apuc către liceu, treceam prin tunelul de sub calea ferată, unde un indicator rutier anunţă: France. Continuam drumul, uşor curb, şi 100 de metri mai tîrziu mă aflam înapoi în Luxemburg.
Puteam însă să trec pe cealaltă parte a străzii şi să aleg drumeagul despre care un semn spune că e doar pentru role, biciclete şi tractoare. Urcam pe deal, lăsam în stînga pajiştea îngrădită pe care de regulă păşteau vaci ireal de curate. Ajungeam la o răscruce. În dreapta era Luxemburg, cu o pădurice unde începea traseul sudic pentru biciclete. În sus înaintam în Franţa, printre terenuri agricole, cu o panoramă interesantă asupra viitorului oraş, apoi într-o pădure. Abia aici se termina asfaltul, fie el şi rupt pe alocuri.
De obicei, nu urcam pe deal, ci alergam paralel cu calea ferată şi cu graniţa, printre pajiştea cu vaci şi un cîmp cu lucernă. La prima răspîntie, în sus mergi spre o fermă ce apare subit printre tufe de măceş, pe coasta dealului, izolată. Fermierul pare că locuieşte acolo, după cîte poţi întrezări în spatele gardului înalt, neobişnuit pentru zona de care vorbesc. Dar nu această direcţie este cea care mă atrăgea în mod obişnuit. Preferam să o iau înainte, drumul tăind printr-un lăstăriş, apoi şerpuind, timp de un kilometru, cu două băncuţe pe dreapta, printre tufe de măceş şi izlazuri pe care le coseau din cînd în cînd, probabil dimineaţa, nu seara cînd alergam eu, şi pe care nu am zărit niciodată animale la păscut. De altfel, lipseau semnele şi mirosurile care să indice că ar fi putut fi animale pe acolo. Cîţiva stîlpi ajutau electricitatea să ajungă la ferma pe care am pomenit-o. Drumeagul asfaltat, lat cît o maşină, duce într-un sat oarecare, fără plăcuţă cu numele la intrare. Era un soi de oază de linişte la 15 minute de alergat sau 5 minute cu bicicleta de mall. Nu se auzea cîntat de cocoş, cîini lătrînd sau nechezat de cal. Rareori treceau maşini... cît se poate de silenţioase. Casele nici mari, nici mici, cochete aveau garduri mai degrabă simbolice. Verdeaţa domnea peste tot, nu se vedeau cabluri de telefonie sau electricitate. Mirosea a proaspăt.
Lipseau toate elementele satului tradiţional românesc, aşa cum le-am regăsit în imaginile postate de „Istorie românească în fotografii“ pe Facebook. Lipseau praful, femeile cărînd apă de la fîntînă, cenuşiul evident dincolo de alb-negrul fotografiilor vechi. Lipseau gardurile dărăpănate, cîinii huzurind pe stradă, cîmpurile desţelenite, buştenii aruncaţi la întîmplare în faţa caselor şi pe drumul desfundat. Lipsea amestecul de modern ciuntit şi tradiţional prost conservat pe care l-am găsit în multe dintre satele contemporane din România.
Satul franţuzesc fără nume de care am povestit permite deopotrivă accesul instantaneu la standardul de tehnologie şi servicii contemporane de vîrf, precum şi o calitate a mediului şi a vieţii ridicată. În esenţă, este un loc precum cele căutate de mulţi, începînd cu a doua parte a secolului trecut. Atunci, în Vest, a început să se manifeste o tendinţă de a extinde mult oraşul, prin mutarea în afara sa, în locuri cîndva agricole, acum verzi şi liniştite, cu aer curat şi spaţii mari, dar tehnologizate. Oraşul rămîne locul unde se produce inovaţie, unde concentrarea populaţiei face ca lucrurile să se mişte repede. Pentru mulţi însă, înghesuiala urbană, spaţiile verzi mai rarefiate, criminalitatea mai ridicată scad atractivitatea vieţii citadine. Mai ales pentru cei cu resurse mai ridicate, transportul public eficient şi rapid face ca locuirea în afara oraşului să nu mai fie un impediment pentru a accesa facilităţile de timp liber şi socializare, resursele de educaţie, îngrijire personală şi a sănătăţii oferite de centrul metropolitan. Sînt, evident, şi oameni care preferă mai degrabă traiul în aer liber, crescutul animalelor şi dezavantajele aferente în termen de miros şi curăţenie şi chiar depărtarea de tehnologie, indiferent că vorbim de televiziune, Internet, telefonie, maşini de înlăturat zăpada, frigidere, aspiratoare sau chiar electricitate. Cred însă că aceştia reprezintă mai degrabă un grup marginal. Sînt şi cei care preferă urbanul în ciuda dezavantajelor sale. Motivele pot fi diverse, de la accesul instantaneu la facilităţile amintite, la posibilităţile mai ridicate de cîştig sau la resursele insuficiente pentru un trai nonurban, însă în interiorul metropolei.
În opinia mea, acest ultim grup este încă dominant în România de astăzi, precum şi în ţările mai dezvoltate. Mă aştept însă ca progresul tehnologic şi creşterea resurselor să crească numărul celor care preferă vechiul rural, dar modernizat. Va fi interesant de văzut cum va arată civilizaţia europeană peste 50 de ani, cînd, deja de măcar două decenii, maşini electrice fără şofer vor fi simplificat suplimentar problema transportului. Va fi interesant de văzut cum se vor fi transformat oraşele şi cum îşi vor fi conservat funcţia de inovator şi producător de cunoaştere, precum şi pe cea de generator de entertainment cotidian, în condiţiile unei populaţii ce va fi migrat către periferie în căutare de verdeaţă, linişte şi curţi generoase. Densitatea scăzută de locuire a României ar putea fi atunci un atu...
Bogdan Voicu este sociolog la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.
