De gustibus
● Îmi place ca partenera mea să nu folosească prea mult parfum. Mai exact, este absolut perfect dacă simt parfumul abia cînd mă apropii de pielea ei. Întîlnirea tîrzie a senzorilor tăi olfactivi cu parfumul permite atunci să simţi acut cum pătrunzi în intimitatea absolută a acelei persoane, îi sporeşte misterul şi, pe termen lung, creşte valenţele de a consolida relaţia. Devine parte a acelui ceva împărţit în cel mai restrîns cerc posibil.
Localnicii spun despre Colonia Claudia Ara Agrippinensium că a fost cîndva cel mai nordic oraş al Imperiului Roman. Locul unde civilizaţia întîlnea barbarii. Pe malul vestic al Rinului locuiau romanii. Pe partea cealaltă erau germanii. Barbarii, carevasăzică. Din ăia care nu se spălau, neavînd apă curentă. Şi care purtau barbă, deoarece nu aveau brici. Civilizaţi, odată ajunşi în cîmpia Rinului, romanii au construit un pod. La capul podului au fortificat un avanpost. Era locul unde civilizaţia întîlnea barbaria. Unde romanii şi barbarii schimbau bunuri. Unde se vindeau, în mod civilizat, sclavi. Şi unde romanii pedepseau uneori barbarii, de exemplu prin decapitare, ca să le amintească modelul de urmat pe drumul spre civilizaţie.
Un paznic de la o companie privată îi cere unui tînăr să nu mai stea întins pe o bancă aflată pe domeniul public. E soare, iar celelalte bănci sînt libere, dar în opinia paznicului a sta întins în apropierea vitrinei pe care o păzeşte, undeva pe Victoria Socialismului, constituie o încălcare a ordinii publice, o chestie necivilizată, nedemocratică.
● Îmi displac cei ce folosesc un parfum puternic, invadînd spaţiul intim al celor din jur. Cu atît mai bizar este atunci cînd detectez cîte o dîră de parfum în mijlocul piscinei. Le acord circumstanţe atenuante la gîndul că poate le simt mirosul datorită rinitei mele alergice.
Relaţia Coloniei cu barbarii a evaluat permanent. Francii au ocupat oraşul, iar Charlemagne sau Karl der Große avea să aibă capitala în apropiere, într-un loc numit Aachen, dar căruia francezii îi zic Aix-La-Chapelle. Inchiziţia a fost mai puţin importantă aici, locuitorii fiind ocupaţi să ridice cea mai mare catedrală gotică ce avea a fi construită vreodată. Nu s-au implicat nici în Războiul de 30 de ani. Lupta cu barbaria va reveni acut, înainte şi în timpul Marelui Război. Mai întîi barbarii de evrei au primit o corecţie. Apoi anglo-americanii au corectat barbaria şi le-au oferit germanilor ocazia de a remodela oraşul. 90% din clădiri au întîlnit măcar suflul unei bombe ce le-a dărîmat. Evident, germanii se ocupaseră şi ei de acţiuni aeriene prin care civilizaseră estetica oraşelor englezeşti.
La coadă la pateuri, două persoane se bagă nonşalante în faţa mea. Domnişoara blondă îmi spune înţepată că ea era oricum „după doamna“. Nu îmi rămîne decît să mă bucur: probabil sînt într-atît de suplu încît devin invizibil ;)
● Povestea mirosurilor este complicată de alegerea parfumului. Este şi o chestie de bani. Odicolonul pare a fi uşor de accesat. Şi miroase de te rupe. Apa de colonie e o altă mîncare de peşte, dar costă, nene!
Colonia era locul potrivit în care unele din problemele cruciale ale Evului Mediu tîrziu îşi puteau găsi rezolvarea. Dispariţia romanilor şi a apei curente adusese beneficiul de a permite oamenilor să se recunoască după miros. Asta era cool. Nu trebuia să întrebi cine a intrat în sala tronului, sudoarea-i acumulată în haine juca rol de antemergător. Dar de la un punct încolo a devenit en vogue să îţi modelezi apariţia exterioară. Perucile şi parfumul erau însemne ostentative ale noii Civilizaţii. Colonia, căreia francezii şi englezii i-au spus mereu Cologne, a inventat apa-de-colonie. Un italian a mixat primul şip pe la 1709. Lumea civilizată a crezut o vreme că poţiunea poate ţine ciuma bubonică la distanţă. La urma urmei, odicolonul era scump. Trebuie că făcea el ceva special!
La o conferinţă ştiinţifică, un participant apărut în mijlocul unei sesiuni mă întreabă dacă X se află în sală. Îi spun unde este, în sală, pe ultimul rînd de scaune. „Poţi să te duci să o chemi?“, îmi adresează o rugăminte ce sună mai degrabă a cerere imperativă. Îi spun că este nepoliticos să o scot în toiul prezentării. „Nu te duci să o chemi???“, se miră. La urma urmei, domnia sa este ditamai lectorul universitar, ce contează că i-ar deranja pe ceilalţi, că îmi dă mie ordine sau că este posibil ca persoana cu pricina să se afle în sală ca să audieze o prezentare interesantă? Sau că el însuşi se presupune că a venit să mimeze că se ocupă cu ştiinţa. Nu era mai simplu să îl fi recunoscut lumea după miros???
Pe vremea lui Giovanni Maria Farina, inventatorul apei de Cologne, seniorul avea putere de viaţă şi de moarte şi decidea cum se schimbă legea, fiind cel mai puternic. Lui Farina i se făcuse un mare favor, fiind acceptat în cetate deşi era străin.
Mai tîrziu, intrarea în modernitate a adus cu sine acel rule of law, ce a înlocuit forţa brută, barbară, cu noua civilizaţie dată de o lege nearbitrară, aplicată la fel tuturor. Dar o astfel de regulă nu este firească într-o societate profund tradiţională, unde fiecare caută să arate cît de important este, dînd ordine celor care par într-o situaţie inferioară, stabilind cine şi ce trebuie să facă, furînd startul, trecînd peste legile scrise sau pur şi simplu făcînd legea după cum are chef în clipa aceea.
Cu 40 de zile înaintea Paştilor, creştinătatea vestică sărbătoreşte Carnavalul. De fapt, nu doar ei, ci şi multe ţări ortodoxe, precum Grecia, păstrează tradiţia, evident precreştină (barbară, carevasăzică). Fosta colonie romană de pe malul Rinului are astăzi al treilea carnaval din lume, atrăgînd cam un milion de turişti anual pe durata celor şase zile în care se defilează. Unii dintre ei au barbă. Puţini ştiu că acolo unde sînt majoritari germanii, pe malul de vest, cîndva stăteau romanii, iar pe malul de est, unde ponderea imigranţilor este mai mare ca în restul oraşului, locuiau cîndva barbarele triburi germanice. Dar mulţi dintre turişti află că aici există şi o limbă locală, un alt fel de germană, în care oraşul se cheamă Kölle. Kölle Alaaf! strigă cu toţi pe străzi, fără a şti că acesta ar putea fi un vechi strigăt de luptă împotriva barbarilor.
Relativitatea este paradoxală în sine. Fiindcă barbaria stă în ochiul privitorului, este dependentă de norma socială acceptată. Iar dacă norma socială este să îţi arăţi muşchii, atunci pretenţia de a urma mereu aceleaşi reguli este absurdă, o barbarie prostească, de penalizat fără zăbavă. Cum o fi însă să afirmi o normă socială, să te baţi cu pumnul în piept despre cum o aperi şi, în fapt, să aplici o alta, în care să arăţi că tu faci legea după cum ai chef, aşa cum fac zilnic conaţionalii mei, că or fi ei paznici de vitrină, domnişoare ce cumpără covrigi sau lectori universitari? Cum o fi să îţi placă această normă explicită a dublei morale şi apoi să acuzi pe alţii că nu sînt civilizaţi? Atunci a fi barbar înseamnă să faci ceea ce spui, nu-i aşa?
În debutul lui 2015, întîlnirea cu barbarii a cunoscut un sens nou în Köln, fosta colonie romană. Extremiştii PEGIDA au organizat primul lor marş în cel mai mare oraş al Renaniei. Pornea de la Deutz, principala gară de pe malul de est, şi mergea pînă la impunătorul Dom (catedrala gotică de care vorbeam mai sus). PEGIDA e un acronim pentru „patrioţii europeni împotriva islamizării Occidentului“. Nişte noi cruciaţi ce luptă contra barbarilor şi care făceau deja un marş pe săptămînă în Dresda. Tipul de mişcare socială sprijinită în mod tradiţional de Biserică. Şi pe care, la Köln, episcopul a lăsat-o-n ceaţă. La propriu. Marşul avea loc seara, iar atunci cînd „patrioţii“ au ajuns lîngă Dom, eclerajul acestuia a fost stins ca protest împotriva PEGIDA. Cum iluminatul public din zonă depinde de Dom, impresia de dezavuare a PEGIDA a fost extrem de puternică, accentuată şi de bătutul clopotelor. Un gest simbolic al unei instituţii ce îşi făcuse cîndva un titlu de glorie din a se opune barbariei precum o face PEGIDA azi. Un gest care marchează modul civilizat de a defini barbarii de azi şi de a-i combate… Un fel de apă de colonie aplicată discret pe o piele suavă.
● Parfumul nu trebuie să fie scump, ci discret, să îl găseşti acolo, la final, alături de mirosul pielii curate, de fascinaţia apei calde, de dorinţa de a îmbrăţişa un om viu, adevărat, tolerant, care să înveţe de la ceilalţi şi să le înţeleagă normele sociale. Nu parfumul, ci felul în care îl folosim ne separă de barbari.
Bogdan Voicu este sociolog şi îl puteţi găsi pe site-ul www.bogdanvoicu.ro.
