A ști, a chiuli, a acuza de chiul
Ceva mai devreme, mai pe la prînz, sîmbătă, am ajuns la Brașov. Hotelul are cîteva locuri de parcare pe o străduță paralelă cu una din arterele importante ale orașului. Recepționerul a ieșit în stradă, am oprit pe prima bandă 60 de secunde, cu avaria pornită. Ne-a dat o cheiță. Faci prima la dreapta, apoi imediat în dreapta, în mica parcare din buza dealului, folosită în comun cu alt hotelaș și delimitată printr-o barieră. Ajungem în fața barierei, cobor, deschid lacătul, împing bariera, urc la volan, durează cinci minute să mă strecor pe locul disponibil între două mașini de teren. Cobor fericit în timp ce alt SUV intră în parcare. La intrarea în parcare, în afara barierei pe care încă nu am închis-o, e parcat alt SUV, cam de valoarea unui apartament. Lîngă el apăruse între timp proprietarul, care mă trage la răspundere că nu am avut grijă să nu intre altcineva în parcare. Probabil că ar fi trebuit să închid mai întîi bariera și apoi să am încă mai puțin spațiu de manevră în timp ce parcam. Sau poate, pentru cei 40 de lei pe zi pe care îi plătesc pentru parcare, am de fapt onoarea de a păzi parcarea pentru domnia-sa. Continuă să mă acuze în timp ce îl dă afară din parcare pe intrus. Deh, probabil e obișnuit cu clienți obedienți, nu cu chiulangii ca mine, care nu sînt în stare să îi păzească parcarea. Se urcă bombănind în SUV-ul parcat pe trotuar, deh, fără plată, și pleacă în treaba lui.
În timp ce scriu aceste rînduri e miezul nopții, ne pregătim de culcare, se aude susurul dușului, mă simt inspirat și încep a scrie, am pornit televizorul ca să mă inspir din realitate și aflu că numitul Cîțu s-a supărat pe negociatorii pe care i-a desemnat și a decis că nu e de acord cu ei, așa că a chiulit de la întîlnirea cu șefii UDMR și PSD. Deh, chestii cu văcarul și cu satul sau perpetuarea unor obiceiuri din școală.
Cu 49 de zile în urmă, profitam de ultimele zile călduțe ale unei toamne pe care o sperasem indiană, dar care a semănat mai degrabă cu cele de acum douăzeci de ani. O făceam pe Calea Victoriei, aproape de ieșirea din Amzei, acolo unde iei pizza de la unii și bere artizanală draft de la cei de lîngă ei. Primăria Bucureștiului închide traficului rutier acea bucată a Căii Victoriei în week-end sau, mă rog, pînă pe la 11 seara. La un moment dat a apărut o coloană de manifestanți, amintind de anii 1990. M-a izbit sloganul clasic, cel care spune că manifestanții luptă și pentru cei care nu sînt alături de ei, în stradă. O fac pentru drepturile tuturor. Scandarea era ușor acuzatoare: cei ce nu manifestau erau acuzați de chiul.
Era o manifestație a celor care credeau că fac ceva pentru binele tuturor. Ca în Piața Universității în 1990. Sau ca în Piața Victoriei în 2017. Un gest civic, al unor oameni responsabili. Pe cînd postam despre acest fapt, o persoană dintre cele care manifestau a tras un țiuit cu megafonul spre masa noastră, de la vreo 50 de centimetri distanță, și ne-a strigat o insultă, despre cum nu ne îndeplinim datoria civică. Manifestanții curgeau pe Calea Victoriei în direcția Dîmboviței, scandînd împotriva vaccinării. Că vrem sau nu, e tot un grup de cetățeni care cred în ceva și se manifestă în stradă. A-i desconsidera înseamnă a nu fi consecvent acceptării libertății de exprimare, a te purta așa cum s-au purtat minerii cînd plantau panseluțe pentru numitul Ion Iliescu sau cînd tineretul PD plimba niște țepe prin parc pentru parlamentarii etichetați drept „prea mulți”. Lipsa de consecvență este un chiul, o sustragere de la a aplica aceeași logică unor lucruri similare, doar pentru că judecățile personale de valoare sînt contrare opiniilor celor pe care îi incriminezi. Acest tip de chiul de la logică se poate eticheta drept „democrație originală”. La urma urmei, decît să pierzi timpul învățînd cum funcționează chestia asta cu democrația, mai bine tragi chiulul și o faci originală, că, deh, românul s-a născut genial și nu are nevoie să învețe ceva de la alții.
Ca să mut exemplul în curtea meseriei mele, poți pretinde că sociologia ar fi o chestie națională, ca și cum România ar fi o țară de pe Saturn sau Marte, iar regulile sociale care se aplică la alții nu au vreo treabă cu cele de aici. De ce ai învăța ceva de la alții, nu e mai simplu să tragi chiulul și să spui că acei alții sînt prea altfel, ceea ce justifică și faptul că nu ai nimic de zis în comunitatea academică globală?
Cu vreo 24 de ani și patru luni în urmă citeam despre free-riders și zealots. Cei din urmă spuneau despre primii că ar fi chiulangii pentru că nu participă la producerea bunului public. Întrebarea este însă de la ce punct încolo ideile unora sînt sigur bune și ar trebui implementate. Adică oare toți cei ce spun despre sine că urmează calea cea dreaptă au cu adevărat dreptate și ar trebui urmați de către ceilalți? O astfel de întrebare reflexivă apare de regulă în grupuri ce au ajuns la ceea ce în sociologie se cheamă modernitate tîrzie, postmodernitate și în alte cîteva feluri. Și vine la pachet, între altele, cu o preocupare față de soarta celorlalți, cu încrederea în oameni, cu preferința pentru dezvoltarea propriei persoane, cu o importanță mai redusă a muncii, cu o religiozitate mai scăzută și cu alte cîteva astfel de lucruri.
Cu 30 de ani în urmă, România era o țară în care oamenii erau în mod egal săraci. Cei cîțiva foarte bogați nu contau. Mai apoi, societatea i-a adulat fățiș pe cei ce se îmbogățeau repede, indiferent de moralitatea, inteligența sau eleganța lor. Figura lor era și este cea care aduce audiență instantaneu.
În 2004, România a ales un sistem de impozitare care îi premiază pe cei mai înstăriți. Aparent, opțiunea de atunci a creat creștere. În 2018, venitul mediu disponibil pe gospodărie la București l-a depășit pe cel din Paris. Chiar și ținînd cont de prezența mai redusă a femeii pe piața muncii în Franța (ceea ce înseamnă că sînt mai des două salarii în gospodărie la noi), performanța Bucureștiului este impresionantă, mai ales că sînt doar cîteva regiuni în Europa care să îl depășească, nici una dintre ele mai la sud de România sau mai la est de Berlin. Restul țării se bate pentru ultimele locuri în UE în ceea ce privește venitul. În același timp, în România impozitele sînt cele mai mici din Uniune (exceptînd Irlanda și Bulgaria), atît de mici încît cheltuielile raportate la PIB ale statului român sînt cam 75% din media europeană. În Franța, statul ia (în principal) de la cetățeni o sumă egală cu 56% din PIB și o redistribuie către cetățeni sub formă de educație, autostrăzi, pensii, spitale, poliție și alte cîteva. Cifra corespunzătoare pentru România este de 36%, iar media europeană este de 47%. Modelul românesc include a lua puțin de la toți și a da tuturor. Modelul european presupune a lua mai mult de la toți și mult mai mult de la bogați.
Azi, cei avantajați de acest sistem vin și le aruncă în față celorlalți acuze despre chiulul de la civism. În fapt, acuza respectivă este tot un chiul, de la logică, generat de necunoaștere, credința în stereotipuri și tradiționalism.
Bogdan Voicu este sociolog.
