Puţintică răbdare
Ca demni moştenitori ai fiului lui Trahanache, prieteni, cunoscuţi, necunoscuţi mai mult sau mai puţin anonimi vorbind la radio, televizor sau prin parcuri, par a repeta la nesfîrşit vorbele puse pe hîrtie de observatorul din Urbea X: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!“ Cestiunea este veche de cînd lumea, şi va fi mereu actuală. Uimitor este doar faptul că încă nu am realizat, ca societate, că lucrurile complexe au adesea răspunsuri simple şi elegante.
Să începem însă cu preistoria mereu contemporană. Traiul împreună nu e un lucru simplu. Evident, a nu fi pe cont propriu, ci împreună cu alţii are anumite avantaje. Aşa cum au observat lupii, a trăi în haită face hrana mai accesibilă, uşurează creşterea noilor generaţii, asigură o mai mare unitate grupului. Lucrurile sînt simple atunci cînd toţi se mulţumesc cu ceea ce au, iar ceea ce au este suficient pentru toţi. Problemele apar cînd resursele sînt limitate şi a-ţi satisface dorinţele înseamnă să reduci din posibilităţile altora din grup de a-şi satisface propriile ţeluri. În istoria colectivităţilor umane, contracte sociale tacite şi/sau formalizate au căutat să rezolve problema. Este important mai ales cel tacit, de a nu încălca libertatea altuia, un principiu inamovibil, incorporat în fel şi chip în lege, dar mereu uşor de ocolit de o minte inventivă sau pur şi simplu nepăsătoare la nevoile celorlalţi. Iar inventivitatea este nelimitată. Justiţia a apărut ca instrument necesar pentru a face ca astfel de reguli să fie respectate. Problema este însă viteza cu care societăţile se schimbă, sau mai exact faptul că formalizarea prin legi scrise vine cel mai adesea ca reacţie la schimbare, astfel că justiţia poate impune cu greu norma socială încă nesancţionată prin reguli clare.
Pe vremea Conului Trahanache, a fiului său, a coanei Joiţica şi a lui Agamiţă Dandanache, era simplu să impui respectarea unor principii. Acestea erau unice pentru întreaga societate, adevărul era definit fără echivoc, albul era alb, negrul – negru, iar nuanţele de gri erau la fel de rare ca şi culorile. În lumea lui Caragiale, oamenii erau la fel, gîndeau la fel, simţeau la fel. Acesta era principiul diriguitor al vremii. Resursele nu erau aşa de multe, varietatea stilurilor de viaţă era infinit mai redusă, iar normativitatea străbătea ca un fir roşu viaţa de zi cu zi. Principiile puteau fi de nestrămutat, atitudinea cavalerească era legitimă. Nu exista decît un adevăr, decît o singură utopie. Nu erau rockeri şi rapperi, manelişti şi iubitori de muzică clasică. Bunul gust era unic, moda venea de la Paris şi Berlin, era de bonton să te exprimi în franceză. Mai tîrziu, în comunism, principiile erau şi mai clare. Era firesc să fii salariat, să stai la bloc, să ai o Dacia 1300, să spui în piaţa publică că Nea Nicu e tăticul nostru, al tuturor, iar în spaţiul privat să îl pui pe Bulă să îl înjure din răsputeri pe geniul Carpaţilor. Opiniile erau unice, de necontestat, calea cea bună era una singură: comuniştii sînt răi, dar îi suportăm cum putem. Zicem ca ei, facem ca noi. Problema a apărut abia cînd am putut zice ca noi şi am descoperit că ce avem de zis diferă de la un om la altul.
Dar să revenim la dulcea epocă caragialească, unde universul era simplu şi, cum explicase Newton, merele cădeau de sus în jos. Pe atunci, religia continua să explice în mod aproape unic ce căutăm noi pe Pămînt, iar Darwin era mai degrabă o curiozitate de care nimeni nu auzise. Cum nu venise un anume Einstein cu ideile epocii sale, nimic nu era relativ, ci totul era clar. Nu aveam o fizică bazată pe asumpţii ce ar putea fi infirmate. Nu aveam o medicină care să recunoască deschis că tratamentele propuse sînt probabilistice. Nu, totul, absolut totul era clar, cert, de necontestat. La fel erau şi postulatele ştiinţei sociale: nişte principii imuabile.
Nostalgia lor ne covîrşeşte şi azi cînd ne ciocnim de indivizi ce au alte opinii şi uităm că lumea noastră, contemporană, e multiparadigmatică, şi sînt multe căi de a atinge aceeaşi ţintă. Convinşi că scopul pe care îl alegem e cel bun, principial, incriminăm imediat, nu stăm să judecăm, acuzăm şi refuzăm dialogul. Uităm că lumea nu mai e alb-negru, ci color, iar ce a fost azi alb, mîine poate fi maro, iar negrul poate fi roz sau galben, în funcţie de locul din care îl privim. Uitînd toate acestea, tăiem punţile, în numele principiilor. Dacă unul a făcut ceva rău, dar e susţinut de cei din jurul său, fie optăm rapid să îi incriminăm orice gest, fie ne înregimentăm în oastea de lăudători. Uităm astfel că lumea nu mai e normativă, iar scopul nu are cum scuza mijloacele. Să vă dau un exemplu simplu: indiferent de jongleriile cu cuvintele, este cert că Victor Ponta a plagiat. Prin urmare, este un simplu hoţ. La fel de adevărat este că se bucură de suport popular. Asta spune că, într-un fel sau altul, trebuie să găseşti o cale prin care să negociezi cu el. A ataca orice faptă a sa, doar fiindcă e a sa nu conduce la nimic bun. Indiferent de jongleriile cu cuvinte şi întoarcerile ca la Ploieşti, este cert că Traian Băsescu, acuzînd repetat în public Parlamentul şi incriminîndu-l, a făcut un deserviciu major democraţiei. Referendumul de suspendare a confirmat lipsa sa de legitimitate. Asta nu înseamnă însă că nu există susţinători şi că domnia sa nu este în continuare preşedinte al statului. A nu negocia cu personajul respectiv sau cu susţinătorii săi, în numele unui principiu, este la fel de nociv. Mai mult, este o căutare a căii celei mai simple: de ce să îmi bat eu capul şi să fac ceva, cînd pot să fiu intransigent?
Evident, exemplele alese sînt extreme. La fel de bine m-aş putea referi la nesfîrşitele procese şi certuri între moştenitori pentru loturi infime de pămînt. Dincolo de disputa principială, rămîne necesitatea (la fel de principială!) de a convieţui în aceeaşi colectivitate. La fel se întîmplă cu orice alte grupuri vă trec prin minte şi care, de voie, de nevoie, împart acelaşi teritoriu. Principiul care devine dominant este mereu acelaşi: nevoia de a coopera. Asta nu înseamnă că nu mai sînt prinţipuri, ci că ele sînt flexibile, iar pentru a le promova, ai nevoie de „puţintică diplomaţie!“, cum spune Trahanache.
Altfel rişti să începi să pui etichete celor ce nu vor exact ceea ce vrei tu. Aşa cum s-a întîmplat cu unii ce au fost gratulaţi drept huligani în decembrie 1989 şi cu golanii ăia de nu plantau panseluţe în 1990. Sîntem oare aşa de departe de acele momente? Am învăţat să ne flexibilizăm principiile?
Petrolul Ploieşti a jucat un meci împotriva CFR-ului din Cluj. Atmosfera era încinsă în tabăra găzarilor. Un manager controversat exclusese din echipă un jucător iubit de public, care arătase în numeroase rînduri că ţine la formaţia galben-albastră şi la suporterii săi. În timpul jocului, tribuna a scandat împotriva gestului. Meciul nu era rău, dar arbitrul săvîrşea eroare după eroare, stricînd spectacolul. Galeria l-a amendat. În cele din urmă, o pereche de adidaşi a zburat din tribună către un tuşier. Gazeta Sporturilor a publicat o cronică al cărei titlu începea cu sintagma „Lupii demenţi“ şi afirma, în varii feluri, că suporterii „au luat-o razna“. Exagerarea ar fi fost poate acceptabilă dacă era vorba de un pamflet. Fiind însă o informare, aş spune că vorbim de incriminare în masă, similară celei propuse de foştii preşedinţi ai ţării cînd s-au referit la contestatari cu suavele epitete de huligan şi golan. Principial vorbind, jurnaliştii GSP ar fi trebuit sancţionaţi. De cei chemaţi să asigure respectarea libertăţilor individuale. Dar şi de cei 6000 de „demenţi“ din tribună, de rudele lor, de alţi suporteri ploieşteni. Soluţia găzarilor a fost însă alta. Zeci de e-mail-uri au inundat Inbox-ul redactorului-şef al ziarului. Toate spuneau că nu e acceptabil ca astfel de incriminări să fie proferate şi exprimau dezacordul cu atitudinea GSP. Presa locală a preluat informaţia. Nu a fost un boicot, ci un protest. GSP a reacţionat greu, după mai bine de 24 de ore, dar a făcut-o. Nu a retras articolul, doar a schimbat titlul şi a prezentat scuze publice, atît online cît şi în ediţia tipărită.
Morala e simplă: GSP are nevoie de cititori. Suporterii au nevoie de informaţie. Cele două părţi au găsit soluţia de compromis acţionînd cu calm. Promovînd acel principiu încă rar în România de azi, cel al toleranţei şi asumpţiei de nevinovăţie, ploieştenii au dat prilejul GSP să repare eroarea cauzată de fuga după senzaţional şi au construit o punte către jurnalişti. Exemplul dat lumii politice este mai mult decît grăitor. Faţă de principiul pe care Ceauşescu şi Iliescu l-au invocat mereu – eu am dreptate orice ar fi – şi pe care nu l-au dezavuat complet niciodată, este o adevărată revoluţie: impunerea respectării principiilor poate fi realizată şi paşnic. Vorba lui Trahanache: „Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai… puţintică răbdare...“ O să vezi atunci că a gîndi altfel nu înseamnă să fii dement. Parol!
Bogdan Voicu este sociolog (ICCV), membru al grupului românesc pentru studiul valorilor sociale.
