Fugărind iluzii?
Întrebarea relevantă în România de azi nu este dacă presa e liberă, ci cît de liber pot scrie jurnaliştii. Cu alte cuvinte, nu mă preocupă atît de tare dacă un patron sau altul impune o anumită linie politică, ci dacă jurnaliştii sînt capabili să facă presă de calitate, cu sau fără acea direcţie impusă de aiurea.
Am cel puţin trei exemple în minte. Le ordonez oarecum aleator.
Primul mi-a sărit în ochi întîmplător, chiar zilele trecute. Un prieten mi-a trimis un link către un articol de ziar. Un cotidian românesc plasase, în pagina sa de Internet, o ştire despre legătura dintre ştiinţă şi credinţă. Nu era acel tip de articol entuziast la adresa Ortodoxiei şi a patriarhului, nici nu afirma cu tărie ateismul, plasîndu-se astfel pe o poziţie neutră, destul de rară în presa românească. Asta deşi limbajul era greoi, încîlcit chiar, curgînd cu dificultate, de parcă limba română nu era la îndemîna autorului. Articolul vorbea despre un studiu ştiinţific apărut recent într-o revistă academică internaţională. Ştiam studiul, dar citisem şi prezentarea sa din The Economist, cea pe care autorul publicaţiei româneşti nu o pricepuse pe de-a-ntregul, dar o scurtase cum putuse şi o tradusese după propria sa putere, transformînd-o într-un text semnat în nume propriu şi în care vorbea despre un studiu făcut de The Economist.
Jurnalistul cu pricina nu avusese probabil nici o presiune care să-i dicteze ce să scrie. Era un articol aproape inofensiv, care se ocupa de ştiinţă şi vorbea de un studiu comparativ ce nu includea România. Avînd libertate aproape deplină de expresie, alesese calea cea mai convenabilă. Găsise articolul deja scris, dar în altă limbă şi prea lung. Nu îi trecuse prin minte să arunce un ochi pe studiul cu pricina, publicat online de o revistă ştiinţifică. Nu se gîndise să ceară o opinie vreunui teolog, sociolog sau băgător de seamă. Sau poate exclusese din start ideea de a depune prea mult efort. Iar faptul că al său produs suna bizar şi era pe alocuri incomprehensibil părea că nu prea îl interesase.
Să vă spun părerea mea sinceră despre jurnalistul cu pricina? Domnia sa făcuse tot posibilul să scrie un articol bun. Şi probabil că, în opinia sa, chiar reuşise să-şi atingă scopul. Doar că incomprehensibil este, pentru domnia sa, un cuvînt incomprehensibil.
Al doilea exemplu al meu este de prin 2004. Acesta e un an interesant pentru presa din România. Pentru patru ani, guvernarea fusese acuzată că încearcă să controleze presa, fie direct, fie prin modul de alocare a contractelor de publicitate. Prim-ministrul în funcţiune era favorit să devină preşedinte. Dar mai întîi au fost alegeri locale. Mi s-a întipărit în minte imaginea unei jurnaliste blonde. La începutul anului, trăgea din răsputeri rafale mediatice în orice inamic al premierului, prieten politic cu patronul trustului ce o plătea ca să fie vedetă. (Acesta e un paragraf ce ar trebui să fie citit în timp ce din difuzoare se aude „Vedeta TV“, al celor de la Partizan.) Numai că, prin primăvară, patronul şi-a schimbat ideile politice şi alianţele, astfel că, la locale şi mai toată vara, blonda a fost precum un tunar care a învîrtit obiectul muncii cu 180 de grade şi şi-a continuat munca asiduă. Am rămas surprins de ardoarea cu care o făcea, de patosul fantastic ce o transforma într-o femeie absolut fascinantă, care părea că are cu adevărat ceva de spus. Întrebarea din mintea mea a apărut cîteva luni mai tîrziu, cînd politica de alianţe a şefului s-a schimbat din nou. Frenezia cu care jurnalista arunca acum cu noroi, în direcţia în care cu doar cîteva zile mai devreme adresase laude extaziate, era inegalabilă. Singura mea problemă era legată de disonanţa cognitivă. A ei, nu a mea. Să treci cu atîta uşurinţă de la o extremă la alta nu e lucru uşor, iar emoţiile pe care jurnalista le aducea în activitatea sa erau atît de puternice, încît, dacă o făcea la comanda şefului, toată pasiunea pusă la bătaie ar fi condus la o situaţie ce mi se părea practic imposibil de suportat, în condiţii normale. Dar jurnalista cu pricina a rezistat cu brio şi a cunoscut o continuă ascensiune socială. De unde se vede că, de fapt, îi plăcea, iar acesta constituia felul în care îşi imagina ea jurnalismul. Mai mult decît atît, ţinînd cont de succesul ulterior, concluzia simplă este că oamenilor le-a plăcut modul în care jurnalistul cu pricina îşi respecta meseria.
Astfel de situaţii sînt într-atît de frecvente, încît aproape constituie norma. Nu doar că le vezi pretutindeni, dar deja reprezintă un exemplu de succes, atît pentru jurnalişti, cît şi pentru publicul lor.
Pentru al treilea exemplu trebuie să vă reamintesc că a fi jurnalist nu e tocmai o meserie bănoasă. Salariul e mic, stresul e mare. Eşti adesea pus în situaţia de a fi în preajma unor oameni bine plătiţi, îmbrăcaţi mai bine ca tine, care au văzut locuri la care tu nici nu visezi că le vei putea vedea vreodată. Este frustrant, nu-i aşa? Să zicem că unul dintre cei pe care îi intervievezi, de la care iei informaţii „pe surse“, te invită la masă. Şi mănînci chestii de care nu te poţi atinge altfel şi afli despre lucruri pe care nu ţi le permiţi. Iar invitaţia se mai repetă de cîteva ori. Omul acela care te scoate din cînd în cînd la masă, dezinteresat, este prietenul tău. De la el afli lucruri, cu el te simţi bine. Este ca şi cum ai fi o persoană împlinită. Poţi tu să scrii de rău despre prietenul tău? Poţi să nu îl aperi aproape necondiţionat, cînd e anchetat de DNA? Nu e nevoie de un ordin, o faci fiindcă aşa simţi, fiindcă aşa vezi tu că e corect. Fiindcă nu e nimeni să te oprească.
Discutăm despre o meserie prost plătită. Ale cărei produse se vînd prost, pe o piaţă cu consumatori zgîrciţi şi nu foarte pretenţioşi. Iar dacă ai consumatori şi cu bani, şi pretenţioşi, aceia şi-au făcut deja abonamente la New York Times, The Guardian, Paris Match şi der Spiegel, văd ştirile pe France 24 şi BBC World, folosesc Netflix şi Hulu. Sau se amuză citind pe Facebook relatările prietenilor despre ce se mai scrie prin presă.
Şi a fi jurnalist este din ce în ce mai puţin atractiv. Piaţa însăşi se transformă, cu invazia acesta a Internetului ce distruge modelul economic al presei scrise, iar, mai nou, spulberă şi Televiziunea. Şi aşa cum se întîmplă cu locurile de muncă mai slab plătite şi mai lipsite de prestigiu, noii reporteri sînt mai puţin profesionalizaţi decît cei din trecut. Au trecut la facultate prin zeci de examene în care au plagiat, aşa că a copia dintr-un ziar străin, traducînd prost şi nepricepînd nici ce au scris ei, e un lucru absolut firesc. A parveni e un scop în sine, aşa că nu e nevoie să le încalce cineva libertatea: vor linguşi sau vor ataca după cum simt ei că suflă vîntul banilor, al măririlor, şi miasma unei mese rafinate.
Nu mă înţelegeţi greşit. Eu sînt sociolog. Adică vin dintr-o altă profesie în care masificarea educaţiei superioare a adus mulţi studenţi slab pregătiţi, în care salariile sînt neatractive, în care rămîn fie cei dedicaţi, fie cei ce nu pot mai mult. Iar asta nu e neapărat un lucru nou sau care să se petreacă doar în România. E suficient să văd cum se prezintă sociologi din generaţii mai noi sau mai vechi pe ecranul televizorului ca fiind experţi în sondaje, cum explică cu emfază şi spun prostii pentru care, în mod normal, ar pica examene, cum mai apoi ocupă poziţii de conducere în asociaţii profesionale din branşă. Au şi ei rolul lor, de agenţi de popularizare. De „agitatori“, ca să folosesc un termen venit din comunism. La fel e probabil să se întîmple şi în jurnalism. E nevoie de un pic de profesionalism, de observare atentă şi fermă a limitelor reale. De responsabili de redacţie competenţi. De un model managerial care să poată plăti salarii mai mari celor cu adevărat competitivi şi care pot atrage un public premium. Dar tocmai publicul, insensibil la subtilităţi şi dornic de amuzament ieftin şi irevenţios, poate fi parte a problemei. Şi cu siguranţă aici poate interveni statul, prin reglementări ferme şi care să nu permită deraiaje, plagiate, informaţii neverificate. Vă daţi seama cum ar fi să fie şi la noi ca în filmele acelea americane în care verifici informaţia de n la puterea ţ ori, înainte să o publici? Cîte demisii zilnice s-ar înregistra pentru difuzarea de informaţii neconfimate, toate senzaţionale, în exclusivitate şi popularizate prin vestitul CITEŞTE AICI CEVA NEMAIAUZIT? Pentru titluri jignitoare sau care nu au legătură cu conţinutul?
La cîte astfel de lucruri plutesc prin presa noastră, nu văd unde ar putea fi îngrădirile libertăţilor jurnaliştilor. Dimpotrivă, aş deplînge lipsa de reglementare serioasă sau, mai exact, de aplicare a reglementărilor…
Altfel, o presă profesionistă sau măcar entuziastă îşi rezolvă singură problema asigurării libertăţii, aşa cum s-a întîmplat în România anilor 1990. Senzaţia pe care o am, de ani de zile, nu este că presa ar fi prea controlată. Ci că am avea doar presă mult prea implicată politic, lipsită de neutralitate pînă şi pe subiecte inofesive, atotştiutoare şi revendicativă, şi pentru care calitatea şi veridicitatea informaţiei nu contează. Şi mai avem şi un public care cumpără cu asiduitate zvonuri senzaţionale. Şi avem şi instituţii de pază care nu pedepsesc deloc proliferarea informaţiilor neverificate şi neverificabile. Un mix care se completeză reciproc, de minune.
Bogdan Voicu este sociolog, ICCV.
Acest articol face parte din Proiectul "Safety Net for European Journalists" (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.
Foto: K. Mörk
