Sîntem încă săraci? România după 32 de ani
Aș începe evocînd acel aşa-numit „paradox Easterlin”, după numele unui economist american care, prin anii ’70, a observat că creşterea gradului de bunăstare materială într-o țară nu conduce automat la creşterea fericirii locuitorilor ei. Sînt două explicaţii care sînt folosite și acceptate. Una dintre ele dată chiar de Easterlin, anume că, de fapt, în fiecare țară există o cultură a fericirii. Într-o societate, oamenii învață unii de la ceilalţi să fie mai mult sau mai puţin fericiţi. În general, cînd observăm fenomene sociale și încercăm să le măsurăm, ne uităm, desigur, la ce gîndesc oamenii despre aceste fenomene, dar și la ce se întîmplă în societățile din jur. Nu mai trăim într-o lume izolată în care fiecare ţară este o insulă. Oamenii circulă liberi dintr-o parte în alta, şi atunci sînt expuşi la idei despre cum arată lumea şi viaţa, care vin din alte părţi, așa că ceea ce se întîmplă în jurul nostru este un referenţial important. La fel de important este să vedem cum se schimbă lucrurile în timp.
O parte a tezei mele de doctorat a fost dedicată observării evoluției istoriei umanității pe două coordonate: incertitudinea materială (cît de multe lucruri au oamenii, şi este evident o coordonată legată de sărăcie) și incertitudinea axiologică (cît de nesiguri sînt și/sau își permit să fie oamenii). Concluzia principală este că în nici un moment nu-ţi permiţi să fii, în acelaşi timp, nesigur material şi nesigur axiologic. Atunci cînd se află în nesiguranţă materială, oamenii, la nivel de societate, de exemplu tind spre soluții dictatoriale, totalitare, puternic normative. Nu-și permit nesiguranțe axiologice. În momentul în care sînt siguri din punct de vedere material, în care au suficiente resurse în societate, oamenii tind să fie mai permisivi, mai puțin siguri axiologic.
Doar că avem, în acelaşi timp, schimbări nu doar legate de cultura indivizilor, ci şi de modurile de schimb din societate. Am plecat la început de la schimburi nemonetizate şi am ajuns la monedă, apoi a apărut redistribuirea ca mod de a schimba. Acum, avem lucruri mult mai complexe, cum ar fi acele „credite” de voluntariat. Sînt unele țări europene, dar și China sau Australia, care au început să introducă ceea ce în Marea Britanie se cheamă „time bank”. Elveţia are un sistem foarte bine pus la punct. Tinerii fac voluntariate azi să-i ajute pe bătrîni și primesc credite de voluntariat care vor fi valide peste 60 de ani, cînd voluntarii la rîndul lor vor fi bătrîni. Şi în momentul în care, peste 60 de ani, un tînăr de atunci va voluntaria să ajute bătrînii, bătrînul de atunci care a dobîndit credite de voluntariat pe cînd era tînăr, adică astăzi, o să aibă prioritate în obţinerea serviciilor respective. Deci, practic, este ca un fel de sistem de pensii care nu acumulează bani, ci se măsoară în timp petrecut împreună.
În modernitate, problema sărăciei începe să fie abordată raţional, dar oamenii sînt priviţi ca fiind indivizi identici, avînd aceleaşi nevoi. În perioada contemporană, în general în ţările vestice, oamenii sînt priviţi ca fiind indivizi diferiţi. Există un soi de descentralizare a serviciilor sociale şi orientarea către ONG-uri care sînt considerate a fi mai capabile să abordeze nevoile speciale ale fiecărui individ, nevoi tipice. Pentru că oamenii pot să-şi dorească lucruri diferite de la lume şi viaţă. Şi despre asta e vorba, de fapt, în dinamica abordărilor sărăciei.
Există mai multe abordări ale fenomenului sărăciei. Una este legată de sărăcia absolută, în care toţi oamenii sînt la fel, au aceleaşi nevoi, deci putem defini un standard de viaţă pe care toţi trebuie să-l atingă. Așa calculăm, de pildă, coşul de bunuri şi venituri despre care tot auzim: vezi cît costă merele şi te întrebi cîte mere ar trebui să mănînce pe lună un individ normal. La fel cu legumele, cu carnea etc. Te gîndești că omul ar trebui să aibă trei mese pe săptămînă cu carne şi proteine, nu ne punem problema că ar putea să fie vegetarieni, hai să adăugăm şi un peşte într-o zi. Omul trebuie să-şi cumpere și un palton, un palton durează cam 20 de ani, prin urmare să vedem cît e preţul unui palton mediu împărţit la 20 de ani – dar cît costă pe zi? După ce faci operaţia asta cu principalele produse, obţii un coş de produse care defineşte nivelul de sărăcie. Cine nu are atîţia bani încît să cumpere produsele acestea socotite minim necesare pentru subzistență a picat sub prag şi este considerat sărac. Asta e sărăcia determinată în metoda absolută: stabileşti un prag şi sub pragul acela este nivelul sărăciei absolute. Metoda nu ține cont că oamenii pot avea nevoi diferite sau că se află în cicluri diferite ale vieţii.
O altă viziune vorbește despre sărăcia relativă, care se mai numeşte uneori consensuală şi care, începînd cu anii ’50-’60, pleacă de la observaţia că sărăcia indianului este diferită de cea a americanului – un american sărac ar fi fost bogat în India. Asta înseamnă că, de fapt, indivizii sînt săraci sau bogaţi în funcţie de locul în care se află. Una e să ai 3.000 de dolari în New York şi alta e să ai 3.000 de dolari la București. Poţi să aparții unei comunități care te defineşte că eşti amărît dacă nu-ţi cumperi viniluri măcar o dată pe lună. Şi asta înseamnă că, de fapt, putem defini standardele de sărăcie la nivel comunitar, la nivelul colectivităţii în care te afli. Așadar, avem o altfel de abordare care e diferită față de cea cu coşul de produse, pentru că nu poţi face coşuri de produse pentru fiecare comunitate şi pentru fiecare grup. Prin urmare, ai o soluţie simplă şi rezonabilă, dar care nu te duce la indicatorul de sărăcie, ci la unul de inegalitate. Este ceea ce fac statele din UE, cînd spun că dacă ai venitul sub 60% din venitul mediu înseamnă că eşti sărac. Faptul că standardul de sărăcie este legat de venitul mediu înseamnă că pragul de sărăcie nu e acelaşi în toată țările din Uniune: săracul din Luxemburg va fi probabil etichetat ca bogat în România.
Alternativ, se poate face un coş de produse pe care ar trebui să le consume indivizii bazat pe ceea ce crede comunitatea sau societatea. Am făcut experimentul acesta în urmă cu vreo 20 de ani, am avut studenţi care mi-au completat o fişă cu vreo 200 de produse pe care ei le considerau necesare şi au ieşit lucruri foarte diferite – studenţii de la Medicină considerau necesarul foarte diferit de politehniști, de exemplu. Concluzia a fost că, de fapt, nu te poţi raporta la „standardele societăţii”.
Dar acestea sînt lucruri care intră mai adînc în detaliile tehnicilor de măsurare sociologică şi nu vreau să intru în ele. Am vrut doar să vă atrag atenţia că standardul normativ prin care stabilim un prag absolut, pentru toți, este doar o metodă printre altele. Avem și viziunea relativă, dar avem și sărăcia subiectivă care a devenit interesantă pentru societăţi începînd cu 1968, cînd o economistă americană, care era și statistician, a zis că sărăcia, ca şi frumuseţea, stă în ochiul privitorului. Adică contează cum te simţi tu.
Şi acum, mergem la întrebarea din titlu: sîntem încă săraci? Răspunsul este multiplu. După cum arată consumul mediu al gospodăriilor exprimat în euro la paritatea de cumpărare în cîteva ţări europene şi cum a evoluat el din ’90 pînă în 2020, ţările vestice sînt mult înaintea celor estice şi, deşi avem creşteri în ţările estice, nu sînt la fel de mari ca în Vest. Ceea ce înseamnă că sîntem săraci.
Al doilea lucru important e legat de PIB per capita, un indicator care îi dă capacitatea societăţii de a produce bunăstare. Şi, în general, lucrurile aici arată altfel. România are o creștere mai accelerată în această privință, a depășit deja Bulgaria, a ajuns la nivelul Portugaliei și e în competiție cu Polonia și Ungaria. E o cursă în care am plecat ultimii și avansăm bine. Toată UE creşte la acest indicator și noi nu doar creștem odată cu ei, ci chiar mai repede. Ceea ce e o veste foarte bună, înseamnă că o să avem de unde avea creştere şi a cheltuielilor gospodăriilor.
Dacă luăm în considerare cele opt regiuni de dezvoltare ale României, observăm că regiunea București este regiune care creşte fantastic de repede. E drept, Bucureştiul a plecat cu un nivel puțin mai ridicat decît celelalte regiuni la finalul anilor ’90, dar a crescut din ce în ce mai tare. Pentru mine, explicaţia este legată de decizia Guvernului de la jumătatea anilor ’90 ca toate companiile mari să raporteze veniturile la sectorul 5 Bucureşti. Consecinţa a fost că toate companiile mari şi-au mutat HQ-ul la Bucureşti. Petrom, care n-are nici un fel de operaţiune mare în Bucureşti, s-a mutat din centrul Ploieştiului în Bucureşti; Termonucleara Cernavodă are sediul central la Bucureşti, deși singurul loc în care face ceva este, evident, la Cernavodă etc. Mai toate companiile şi-au mutat treptat HQ-ul acolo, ceea ce în principiu n-ar trebui să aibă mare importanţă, pentru că la București doar faci raportarea şi ai cîţiva angajaţi. Dar acei cîţiva angajaţi sînt cel mai bine plătiţi, care după aceea cumpără din magazinele din zonă. Ritmul de creștere al PIB per capita în București este mult peste celelalte regiuni din România. Începînd cu 2015, acest ritm de creștere este mai mare decît în orice regiune europeană aflată la sud de București, dar Bucureștiul era încă Varşovia, Bratislava sau Budapesta. Iar după 2019, indicatorii pun Bucureștiul nu doar mai sus decît orice regiune din sud, ci mai sus decît orice regiune din Franţa și orice regiune din Estul Europei. În Europa, doar cîteva regiuni în Germania, două-trei din Olanda şi Belgia şi o regiune din Austria depășesc creșterea Bucureștiului. Subliniez, asta este situația cu privire la dinamica PIB per capita, nu vorbim despre ce ajunge la oameni.
Dacă ne uităm la indicatorii fericirii în UE, România se bate cu Bulgaria pentru ultimul loc. Ţările nordice sînt mult mai sus, Vestul e mai sus, oamenii sînt mai fericiţi în alte părţi, şi aici este o poveste întreagă despre relaţia între avuţie şi venit, pentru că avuţia acumulată e una, venitul e alta. România a încercat să investească în ultimii ani în venit, dar ţara fiind foarte mică, atunci şi investiţiile pot fi foarte mici. Nu avem autostrăzi şi ne plîngem că nu sînt, dar nici nu plătim pentru ele. Dacă vă uitaţi la nivelul taxării şi la controlul bugetului de stat asupra PIB-ului, o să vedeţi că România este mult sub media europeană. Taxarea în Germania, de pildă, pentru un individ obişnuit, este mult mai mare decît în România. E adevărat că distribuirea între indivizi e mică şi investim masiv în consum, ceea ce, în opinia mea, reduce sustenabilitatea în cazul unei crize majore. O să avem aşteptări, şi le avem deja, mult mai mari decît posibilităţile. Dar asta a fost decizia societăţii româneşti, demult făcută şi foarte clară.
În concluzie, nu mai sîntem deloc săraci, dar nu mai sîntem săraci în Bucureşti. În restul țării se vede o inegalitate faţă de Bucureşti-Ilfov şi continuăm să fim nefericiţi. Trăim o cultură a nefericirii, a insatisfacției de viață care va mai continua.
Bogdan Voicu este sociolog, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române și profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
* Acest text reprezintă versiunea scrisă a unui fragment din conferința susținută de autor în cadrul Conferințelor „Dilema veche” care au avut loc la Cluj Napoca în zilele de 14, 15 si 16 septembrie. Inevitabil, trecerea de la versiunea orală la forma scrisă a impus editarea materialului.
