Sărăcia gîndirii

La finalul anilor 1960, Mollie Orshansky, economist american, a scris o frază simplă, care concretiza o nouă orientare în modul în care oamenii gîndeau „sărăcia”: poverty, like beauty, lies in the eyes of the beholder. Sărăcia, continua ea, este o simplă judecată de valoare.

Practic, aici aș putea să mă opresc. Pe baza spuselor unei americance, născută din părinți evrei din Ucraina care migraseră pe la 1915 în America, am stabilit că sărăcia este o chestiune relativă și subiectivă. Relativitatea vine din comparația cu un anume cadru de referință. Una dintre butadele frecvente din analizele despre sărăcie din anii 1990 contrasta sărăcia indianului cu cea a americanului. Americanul sărac ar fi fost bogat în India. Între timp, distanța între cele două s-a mai redus, așa că americanul sărac din Nomad s-ar putea să nu mai fie tocmai bogat in India, așa cum sigur nu va fi bogat nici în România. Tocmai această raportare la un standard al colectivității de referință face ca sărăcia să fie relativă.

Subiectivitatea nu mai necesită probabil vreun argument. Orshansky vorbea de frumusețe, iar aceasta nu va fi în veci absolută (din fericire!). Poate doar zeloșii servanți ai lui Ceaușescu, Putin, Trump și alți nevoiași similari în ale gîndirii să creadă că oamenii sînt identici, că au fix aceleași nevoi și, prin urmare, putem stabili un pattern fix, un „pat al lui Procust” care să determine indubitabil cine este sărac și cine nu. Dezbaterea academică a produs prin anii 1980 o idee apetisantă, un concept numit „sărăcie consensuală” ce caută să combine relativitatea cu subiectivitatea, conducînd la norme de sărăcie definite prin practica comunității: cine nu reușește să aibă sau să facă ce face majoritatea este sărac...

Europa folosește astăzi, în general, un standard relativ de sărăcie: cine are sub 60% din venitul mediu este sărac și merită atenția societății, care intervine ca să-l ajute prin varii agenții ce formează acel corp abstract numit stat, un instrument ce acționează conform voinței societății. Oarecum paradoxal, Orshansky a dezvoltat și o formulă normativă de a stabili cine este sărac. Aceasta nu mai ia în considerare subiectivitatea și este doar vag relativă: cine nu are un venit care să fie de trei ori mai mare decît coșul alimentar minimal este declarat sărac. Această formulă de calcul a sărăciei propusă de Mollie Orshansky avea să fundamenteze politicile americane pentru decenii în șir și, în esență, o face și astăzi, modificările suferite fiind minore. Ca fapt divers, România folosește o formulă și mai conservatoare, stabilind a priori ce nevoi are un individ, nevoi care sînt identice pentru toți, de la ce mîncăm și pînă la cum ne îmbrăcăm sau unde locuim.

Ideea subiectivității și relativității din citatul oferit din Orshansky nu a fost enunțată întîmplător la finalul anilor 1960. Era acea epocă în care lumea se schimba, în care ajungeau la maturitate generații născute după război, mai ales cele care crescuseră în vremuri de pace, stabilitate, abundență. Era vremea flower-power, a revoluției sexuale, erau zorii postmaterialismului. Iar frazele lui Mollie Orshansky nu făceau nimic altceva decît să afirme ceea ce gîndeau progresiștii vremii: oamenii sînt diferiți, au nevoi diferite, e greu să îi pui pe toți în aceeași oală, să îi caracterizezi prin normative ce stabilesc ce fel de nevoi au. Europenii, americanii, australienii au dezvoltat diferite moduri de a te uita la sărăcie, au înlocuit-o treptat cu calitatea vieții, au renunțat la simpla analiză monetară, au complementat-o cu măsurători ale sărăciei resimțite, percepute, definite subiectiv.

Toată povestea aceasta de pînă aici e una despre o sărăcie materială, axată mai ales pe înțelegerea sărăciei prin raportare la venituri. Și am optat să o parcurg într-o notă destul de precisă, chiar dacă relativ sprințară ca ritm, fiindcă este punctul de plecare în orice sociologie a sărăciei. Numai că lumea este complexă, complicată și mult mai sofisticată decît era acum 50 de ani. La nivel societal, dar și individual, azi discutăm mai degrabă despre dezvoltare decît despre sărăcie.

Privind la setul de factori ce determină dezvoltarea, economiștii au adăugat resurselor materiale mai întîi capitalul uman, adică forța biologică, și, mai ales, capitalul educațional. Pentru România, în acest sens, lucrurile sînt simple: NU am fost vreodată o țară prea educată.

Da, știu, opinia dominantă este că, de fapt, acum avem o educație de proastă calitate, dar cîndva eram spuma spumelor. Iar argumentele sînt legate de fantastica școală din comunism, de intelectualii interbelici, de rezultatele incredibile de la olimpiade. Probabil de aceea avem o puzderie de laureați ai premiului Nobel, nu-i așa? Rezultatele la olimpiade sînt onorabile, dar ar trebui să observăm că în comunism și în primii 15 ani de după comunism eram printre ultimii la două din trei olimpiade la care participam, și la jumătate la a treia. La a patra, statul comunist împinsese extrem de multă materie către liceu dinspre facultate și eram sistematic în Top 10.

Cînd România a acceptat să „arunce banii” pe primele teste standardizate care permiteau comparația internațională (1997), în ciuda unor erori care creșteau artificial valoarea rezultatelor elevilor români, ocupam cu onoare unul dintre ultimele locuri în ierarhia europeană. Am decretat atunci că testele sînt proaste, fiindcă nu măsoară ce învață copiii români la școală. Deh, școala noastră era mai grozavă ca „a lor”. Ca să dăm Cezarului ce e al Cezarului, președintele Băsescu a fost între primii care au afirmat public că avem un sistem educațional dezastruos. Pînă pe la finalul anilor 2000, românii au crezut însă că sistemul nostru educațional este cel puțin la fel de bun ca oricare alt sistem din vestul Europei.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Descoperim dintr-o dată că aproape jumătate dintre elevi sînt „iliterați”. E adevărat că o facem pe baza unei analize cu probleme de transparență metodologică, dar e bine că observăm acest lucru chiar și dacă o facem cu 40 de ani întîrziere. Pentru că un anume Brucan a fost optimist afirmînd în 1990 că România are nevoie de 20 de ani pentru a prinde din urmă Europa, 32 de ani mai tîrziu observăm că sîntem al naibii de săraci în ce privește ceea ce știu elevii de azi. De fapt, o știm la nivel instinctual din proasta calitate a serviciilor, din felul în care puține lucruri în jurul nostru sînt construite respectînd o logică simplă, din sărăcia alegerilor pe care le putem face în magazine în ce privește varietatea. Numai că aceste lucruri nu se referă la elevi, ci la cei ce au fost elevi cîndva, la părinții acestor elevi.

Doar că sociologia a observat de vreo 70 de ani că principalul determinant al rezultatelor școlare nu este sistemul educațional, ci sînt părinții. Prin urmare, nu sistemul educațional este problema noastră. Ci părinții. Adică noi, generația mea, generația celor ce vin imediat după mine. Generația copiilor noștri este doar reflexia a ceea ce sîntem noi. Din păcate, România nu a socotit necesar să urmeze invitația OECD din 2010 de a participa la ceea ce se cheamă Programme for the International Assessment of Adult Competencies (PIAAC), un sondaj internațional ce ne-ar fi permis să știm cît de instruiți sînt cei ce au 40 de ani in comparație cu, spre exemplu, cei din Cehia sau din Anglia. Englezii au făcut-o și nu le-a plăcut ce au aflat. Prin urmare, au reformat părți din sistemul educațional. Noi am refuzat, se pare, să participăm și în 2022-2024 la PIAAC. La urma urmei, de ce am dori să aflăm că nu sîntem așa deștepți cum ni se pare că sîntem?

Prin anii 1980, cei din științele sociale și cei din economie au constatat că dezvoltarea nu depinde doar de capitalul material și de capitalul uman, ci și de capitalul social. Ultimul nu are cu nimic de a face cu capitalul subscris (care la noi se cheamă impropriu „capital social”), ci vorbește despre capacitatea oamenilor de a face lucruri împreună, de a afla chestii unii de la alții, de a avea încredere în ceilalți, de a socializa cu prietenii – de fapt, de a avea prieteni. Predau un curs de sociologie comparată. Înainte am avut un curs de dezvoltare comunitară. Am repetat generații la rînd aceeași întrebate: „Sînt românii mai prietenoși decît alți europeni?”. Studenții mi-au răspuns an de an cu același stereotip pe care l-am auzit de la oameni de orice fel din România: „Da, românii sînt cei mai prietenoși din Europa, nu sînt reci ca alții, sînt calzi“ ș.a.m.d. Realitatea consemnată de cifre este complet diferită. Dar ne place să credem altfel, ceea ce ne împinge într-o dublă sărăcie: sîntem săraci în capacitatea de a colabora cu cei din jur și sîntem prea săraci pentru a recunoaște acest lucru.

Soția mea m-a întrebat zilele astea cum vom ieși din acest cerc vicios. I-am amintit unul dintre lucrurile pe care le tot repet presei de la o vreme. România nu mai este săracă. Conform Eurostat, sînt mulți ani de cînd PIB/locuitor în regiunea București-Ilfov este mai mare decît în orice regiune aflată mai la sud sau decît în orice regiune din Estul Europei. O vreme, Viena, Budapesta, Bratislava și Varșovia au ținut pasul. Nu o mai fac de cîțiva ani. Evident, mi s-a spus că sînt erori de raportare, că de fapt taxele sînt ridicate (ceea ce este fix pe dos decît o indică realitatea). Lucrurile au devenit evidente cînd, în 2018, venitul anual net în gospodăriile din vestita regiune București-Ilfov l-a depășit (și) pe cel din regiunea Île-de-France, o anonimă regiune franceză, cea mai bogată din țara asta plină de algerieni, și care include minusculul oraș Paris. Evident, și aici datele sînt greșite, că doar Île-de-France include și suburbiile, și doar noi, bucureștenii, nu ne comparăm așa cu orice țăran de franțuz...

București-Ilfov e azi mai bogat decît cea mai mare parte a Europei. De astă dată m-am întors la resursele materiale. Nu contează că restul țării este la polul opus. Faptul că bogăția acumulată în timp este redusă (adică sînt gropi pe străzi, case care stau să se dărîme, apartamente mult mai mici decît media europeană) contează mai puțin în a atrage două tipuri de emigranți: unii înalt calificați care vin pe poziții înalte și unii care vin din țări sărace. De la aceștia sper eu să vină schimbarea, care să se difuzeze rapid și spre restul țării. Sper în acest lucru și pentru că avem de a face cu o Românie slab populată (încă dinainte de a începe emigrarea masivă, densitatea de locuire era mai mică în România decît oriunde în actuala Uniune Europeană), ceea ce face posibilă dezvoltarea urbană rapidă, adică poate genera infrastructura de locuire care să atragă emigranți în mai toată țara. Altfel, riscăm să rămînem la ideea că orice pasăre pe limba ei...

Bogdan Voicu este sociolog, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române și profesor asociat la Catedra de Sociologie a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu.