De la un televizor la altul
În ziua de azi, a cumpăra un televizor nu e tocmai o sarcină uşoară. Problema centrală este să reuşeşti să stăpîneşti varietatea de mărci, dimensiuni, formule de redare a imaginii, funcţii suplimentare, preţuri, şi să stabileşti ce ţi se potriveşte cel mai bine. Poţi să aplici o soluţie simplă: iei ce îţi recomandă vînzătorul. Aceasta înseamnă fie să nu ştii nimic despre ceea ce vrei, fie să ai încredere nelimitată în vînzător, ori să nu ai vreme să te informezi. O să resping din start ultima opţiune: dacă nu ai vreme, poţi amîna. Rămîn de analizat celelalte două posibilităţi. Pentru omul modern însă, a alege neinformat nu e tocmai o opţiune frecventă, în timp ce încrederea nelimitată este adesea insuficientă. Omului modern îi place să ştie ce alege, se simte bine cînd are control asupra propriei vieţi. În plus, adesea vrea să arate că aparţine grupului său de prieteni şi îşi culege informaţie de la aceştia, filtrînd-o apoi prin experienţa anterioară de folosire a aparatelor TV, fie ea proprie sau a altora în care are încredere.
Paşii de mai sus nu sînt uşor de parcurs. Nu există un traseu unic, un pattern bine delimitat, prin care să îţi construieşti strategia de a afla ce televizoare există şi de care vrei şi poţi să-ţi cumperi. Adesea, colectarea informaţiei necesită timp. Confruntat cu valuri nesfîrşite de informaţie, nevoia de instrumente care să o sistematizeze devine acută. Din fericire, există nenumărate soluţii. În cazul televizoarelor, poţi să te uiţi la paginile de net care discută despre plasme, despre LED-uri şi LCD-uri. Să zicem că te hotărăşti pentru tehnologia LED. Poţi să te duci să cauţi pagini în care alţi consumatori îşi povestesc păţaniile, fie ele plăcute sau nu, aflînd astfel despre performanţele reale ale aparatelor de la diferiţi producători. Te duci apoi pe site-urile care fac ierarhii, adesea bazate pe teste, ale celor mai bune televizoare LED cu o anumită diagonală. Complexitatea se simplifică însă doar aparent: site-uri diferite oferă ierarhii diferite, aplicînd criterii de analiză diferite. Consumatorii au şi ei gusturi şi preferinţe proprii. Unii apreciază mai mult claritatea, alţii – fiabilitatea, alţii – uşurinţa mînuirii, alţii – abţibildurile colorate lipite pe ambalaj. Apare nevoia de a-i organiza şi clasifica pe cei care, de felul lor, organizează şi clasifică.
Mie unul îmi place această aparentă harababură ce îşi propune să organizeze harababura. Ea devine utilă cînd înţelegi care este modul specific prin care îţi poate răspunde la nevoi. Evident, este vorba de un mod personalizat, adaptat propriilor preferinţe, greu de repetat identic de la un om la altul. Este însă un mod care pune accent pe individualitate, autonomie, responsabilitate, capacitate de a te autogestiona, dorinţa de a te autoexprima.
Poţi însă folosi ierarhiile şi altfel, normativ, avînd în minte ideea că o chestie bună trebuie să fie prima în toate topurile, prin urmare, dacă e prima într-o ierarhie oarecare, ea va trebui să fie prima în toate celelalte ierarhii. Aşa se întîmpla de altfel cîndva, demult, cînd regina sau prinţesa erau cele mai frumoase din ţară, cînd Ulise era cel mai inteligent şi cîştiga toate concursurile de tras cu arcul, cînd a fi matematician însemna că te pricepi la toate, sau cînd Nea Nicu era cel mai iubit fiu al poporului, cel mai iubitor de oameni şi cel mai genial dintre geniile carpatine. Cu astfel de aşteptări tradiţionale este greu să utilizezi topurile contemporane. Acestea pur şi simplu te vor ameţi.
Altfel, nevoia de ordonare o vei fi regăsit pretutindeni – şi geografic, şi ca domeniu de referinţă. În Germania, dacă vrei să afli ce lapte ar fi cel mai bun, mergi la ÖKO-TEST, o revistă specializată în astfel de topuri, ale căror rezultate se concretizează adesea în abţibilduri lipite pe produse, atestînd calitatea acestora. Dacă vrei să afli ce album face furori printre iubitorii jazzului, mergi la secţiunea dedicată din Bilboard, sau la unul dintre multele echivalente locale. IMDb sau allmovie.com rezolvă rapid opţiunile în alegerea filmelor, Cnet e o posibilă alegere cînd vine vorba de electronice, iar Amazon îţi pune la dispoziţie review-uri pentru toate cele. Tot în Germania, dacă vrei să afli ce universitate are cel mai bun raport studenţi per cadru didactic, sau are performanţa cea mai ridicată în cercetare, care este cea mai hulită de propriii studenţi sau care are cantina cea mai mare, te poţi informa rapid din CHE-ranking, acum produs în colaborare cu Die Zeit. Apropo de universităţi: şi la noi avem o ierarhizare destul de comprehensivă. Ca potenţial student, ai putea avea acces facil la informaţia respectivă şi ai putea afla multe despre campus, profesori, biblioteci, performanţă, pentru toate facultăţile din ţară şi chiar pentru secţii ale acestora, pe domenii destul de înguste ale ştiinţei. Din păcate, spre deosebire de Germania sau de Anglia, alegerea diriguitorilor a fost de a nu prezenta această informaţie comparativ, ci doar pe bucăţele, într-o formă cel mult neprietenoasă. O fi o dovadă că nu am priceput la ce sînt bune topurile şi libera circulaţie a informaţiilor publice? Sau să fie o dovadă că, de fapt, ne aşteptăm ca, dacă o universitate înghite bani mulţi, fiind prima ca mărime, ea să fie oricum cea mai bună la toate capitolele, nemaifiind nevoie de detalieri suplimentare?
Întorcîndu-ne în jurul televizoarelor, este interesant modul în care televiziunea, cea mai influentă media, acţionează ca filtrant pentru topuri şi ierarhizări. Mai întîi, este vorba de cum sînt prezentate ierarhiile, indiferent că vorbim despre cea mai bună hîrtie igienică sau de rezultate de exit poll. Aici lucrurile au de-a face cu capacitatea de a transmite corect informaţia. Îmi amintesc că, acum cîţiva ani, am urmărit o ştire în care eram anunţaţi despre cele trei medalii (parcă două de bronz şi una de argint) de la olimpiada de chimie. Impresia era cea a unei reuşite de top. Fără îndoială cei trei elevi premiaţi erau elevi de top, aşa cum sînt şi cei care participă la faza internaţională şi iau medalii. Numai că, la concursurile de acest tip, nu e ca la olimpiadele sportive. Nu se acordă doar o medalie de aur, una de argint sau una de bronz. Ceva mai mult de jumătate dintre participanţi primesc medalii sau premii speciale. Iar dacă la matematică, acolo unde programa, timp de cîteva decenii, a fost mult mai bogată decît în alte sisteme educaţionale, România s-a plasat mai mereu în top 10, la biologie sau chimie rezultatele nu sînt chiar la fel de strălucite. Modul în care însă televiziunile şi media în general prezintă aceste ierarhii sugerează mereu că România ar fi o mare forţă la olimpiadele şcolare, indiferent de obiectul de studiu. La fel se petrece şi cu vedetele de televiziune, definite în sens larg ca persoane care apar frecvent în prim-plan – fie ei fotbalişti, politicieni, staruri şi starlete, comentatori şi analişti. Prezenţa lor pe micul ecran invocă o garanţie a calităţii („dacă a fost şi la TV e un om mare!“). La noi, atitudinea linguşitoare a multor moderatori, adesea forţînd conversaţii agresive, lasă însă mereu impresia că respectivele vedete, rostind pe ton răspicat păreri indubitabile, sînt nişte valori de necontestat, primele în toate ierarhiile. Cum întrebările incomode sînt rare, mesajul transmis de către televiziune este trunchiat, fiind mai degrabă legat de promovare decît de informare completă. Acest lucru poate duce la trecerea sub tăcere a unor topuri care nu convin.
Adesea m-am întrebat de unde o veni insistenţa multor universitari români de a utiliza doar ranking-ul ARWU (o ierarhizare a universităţilor din lume, cunoscută şi sub numele de topul Shanghai), dar nu şi, spre exemplu, clasificarea furnizată de Times Higher Education, mai cunoscută în lume şi cu ceva mai puţine contestări. Nu este imposibil ca, învăţămîntul fiind conservator prin definiţie, decidenţii noştri să aibă faţă de topuri aceeaşi atitudine cu cea a televiziunilor faţă de vedete: „privim doar partea plină a paharului, ignorăm restul, că oricum trebuie că spune acelaşi lucru“. La urma urmei, în topul Shanghai au apărut şi universităţi româneşti.
Există un efect negativ în insistenţa de a promova ierarhii bazate pe informaţie incompletă sau de a ignora ierarhizări concurente. Aceasta generează neîncredere în instrumentul respectiv, în puterea sa de a ordona aparenta harababură a lumii moderne, complexitatea acesteia. Contestarea afectează şi topurile, şi pe premianţii acestora, coboară eroii de pe piedestal şi-i urcă pe mediocri în locul lor. Topurile devin atunci confuze, irelevante, chiar dacă se caută în continuare a fi promovate. Sentimentul de neîncredere tinde să fie legat de instrumentul în sine, indiferent dacă ceea ce se ierarhizează sînt periuţele de dinţi, eficienţa unui baschetbalist sau audienţa atrasă de o vedetă TV. La urma urmei, toate au în spate instrumente matematice simple, dar greu de stăpînit în absenţa deprinderii de a opera cu ele. E mai simplu să ne spună cineva ce avem de făcut, să ne pună în faţă o ierarhie unică, un prim-ministru tehnocrat sau militar, în loc să avem zăpăceala asta democratică cu topuri multiple, cu oameni care au preferinţe diferite, cu atît de multe feluri de aparate TV, că nu mai ştii de unde să le apuci.
Bogdan Voicu este sociolog, Academia Română & CEPS/Instead Luxembourg.
Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 14 iunie 2012, RFI România, cu Stela Giurgeanu, Nicuşor Dan şi Mirel Bănică. Realizator: Laurenţiu Colintineanu.
