festivalul filmului european

Aşadar, stimabile cititor, vă recomand să-i vedeţi duminică pe MS Regele Henric și pe Sir Kenneth şi să îi includeți neapărat în „Top5-Preferințe-Personale” pentru eventuale sondaje imaginare viitoare.

François Ozon este un nume cu o încărcătură atît de specifică încît recentul Grâce à Dieu/Slavă Domnului! pare fie o extravaganță în filmografia regizorului, fie o continuare firească. Ambele supoziții sînt valide pînă într-un punct. Este de înțeles d

O receptare critică lipsită de un astfel de preambul informativ este din start nepotrivită și, în cel mai rău caz, ar excita la speculație. Căci autenticitatea variantei disponibile ține de împre

Festivalul oferă publicului acces la o dezbatere multiculturală și propune o panoramare subiectivă, filtrată artistic, a temelor dominante pentru societatea contemporană. Este vorba despre su

Ediția cu numărul 23 a Festivalului Filmului European vine cu noutăți organizatorice: modificarea perioadei de desfășurare și inserarea în program a unui weekend de filme europene la Chișinău.

Festivalul Filmului European continuă la: Tîrgu Mureş (18 – 20 mai), Rîmnicu Vîlcea (18 – 20 mai), Timișoara (24 – 27 mai), Alba Iulia (25 – 27 mai), Iași (1 – 3 iunie) și Sibiu (1 – 3 iunie).

Festivalul va debuta cu o comedie dramatică, Au revoir là-haut / La revedere acolo sus (Franța, 2017, în regia lui Albert Dupontel), un film a cărui acțiune este plasată exact acum o sută de ani, în Franța.

Festivalul Filmului European, a cărui selecție este, anul acesta, orientată către teme care invită la dezbatere, revine la Tîrgu Mureș, între 19 și 21 mai, la Cinematograful ARTA, cu 9 producții foarte recente, puse la dispoziție de ambasadele și institutele culturale din Finlanda, Olanda, Lituania, Polonia, Germania, Austria.

De cînd a apărut, filmul s-a dovedit a fi unul dintre cele mai de succes mijloace de entertainment dedicat marelui public. Primele filme aveau o durată de sub un minut şi pînă în 1927 erau produse fără sunet. Chiar și așa, încă de la începuturile sale, filmul a avut curajul de a pune societății în față o oglindă în care aceasta să-și vadă anxietățile, inadaptările și dilemele.

„Sînt un om singuratic. O femeie distrusă. O femeie distrusă de oameni. Am de ales: să mă omor sau să-i omor pe alții. Eu aleg să plătescă cei care m-au urît pe mine . Ar fi prea ușor să părăsesc această lume ca o sinucigașă necunoscută. Societatea este prea indiferentă. Verdictul meu este: Eu, Olga Hepnarová, victima bestialității tale, te condamn la moarte.”

Nu știu de ce, dar întotdeauna am simțit că nu se cade să privești un film cu certificat de naștere european,  ronțăind  popcorn și sorbind zgomotos dintr-o cola.

Religia a fost dintotdeauna un subiect controversat şi dificil şi dens; alături de politică, e genul de subiect despre care “nu e recomandat” să vorbești în public că să nu agiți spirite degeaba.

Un bărbat în chiloți pe o canapea, stînd de vorbă cu o necunoscută, își aduce aminte de un citat al cărui autor nu și-l mai amintește: „Viitorul e o poveste spusă de un idiot.“

Existenţa Uniunii Sovietice devine pretextul şi motivul unei profesiuni de credinţă pentru interpretarea ortodoxă a marxism-leninismului. Artiştii parizieni, apropiaţi fără îndoială de ceea ce este stînga europeană interbelică, au de ales între interpretarea stalinistă şi excludere.

Regizorul filmului documentar Asediul, Rémy Ourdan, și-a început activitatea de reporter în 1992 în Sarajevo, în timpul asediului, ajungînd ulterior să documenteze conflicte și perioade post-război din întreaga lume

Mărturisesc că nu m-am oprit la Prado în fața Grădinii Desfătărilor Umane, la piece de resistance a lui Hieronymus Bosch.

În ciuda entuziasmului, e greu să vorbeşti şi să recomanzi filme de talia lui Hitchcock/Truffaut. Pe de o parte pentru că pare de domeniul evidenţei că un astfel de film merită urmărit, pe de altă parte pentru că au făcut-o deja atît de mulţi oameni care fac parte deja din istoria cinematografului.

Impunătoarea și aparent inaccesibila construcție își expune însă secretele privirilor curioase ale cititorilor benzilor desenate create de Christophe Blain și Abel Lanzac (Quai d’Orsay, Ed. Dargaud, 2010) sau ale spectatorilor comediei Ministrul francez semnate de Bertrand Tavernier.

„Human behavior is extremely patterned”. Asta înseamnă și că istoria se poate repeta oricînd. Inclusiv coșmaruri precum 9/11.

Mercenarul/Mercenary nu ar trebui analizat așa cum - aleg la întîmplare - analizezi The Artist.

Festivalul Filmului European sărbătorește Ziua Europei cu peste 60 de „filme de tot felul”, dintre care mai mult de 35 vor fi vizionate în premieră în România. Însă Festivalul nu se rezumă doar la vizionări clasice, ci își provoacă publicul la dezbatere și îl invită să experimenteze realitatea virtuală.

Stimabile cititor în Dileme, vă recomand să vedeţi Lady Macbeth şi să trageţi singur concluziile.

Paul Negoescu, regizorul filmului Două Lozuri (2016), inspirat din opera lui Caragiale, este ambasadorul ediției Festivalului Filmului European, continuînd astfel tradiția începută acum peste un deceniu de a lăsa cineaștii români să vorbească pentru filmul european.

Festivalul Filmului European se deschide anul acesta la Muzeul Național de Artă din Bucureşti, în 5 mai.

În perioada 4-11 mai va avea loc, în Bucureşti, Festivalul Filmului European. În premieră în România, Cealaltă parte a speranței în regia lui Aki Kaurismäki deschide Festivalul. De asemenea, în toate orașele în care Festivalul se desfășoară anul acesta, deschiderea va avea loc cu același film. Cealaltă parte a speranței va fi proiectat în București în data de 4 mai, la Iași pe 12 mai, la Gura Humorului și Tîrgu Mureș pe 19 mai, și la Timișoara în data de 26 mai.

O s-o zic de la început ca să mi-o iau de pe suflet – Labirintul minciunilor e despre Holocaust. Sau, mai degrabă, e despre Germania post-WWII. Și mai specific, despre crimele comise de soldați, personal și medici la Auschwitz. O temă care nu e ușor de tratat

Noapte bună, mami! e un film profund psiho(-logic, -emoțional, chiar și -pat), cu accente de horror... european. Asta înseamnă mai degrabă sugestie, mai degrabă expectativă, mai degrabă metonimie și... mai puțin senzațional.

Încuie ușa, le trage de păr, le bate. Temeinic. „M-ați făcut de rușine. Toată lumea vorbește despre felul necuviincios în care v-ați purtat împreună cu băieții aceia.”

Cînd am acceptat să scriu despre filmul eston 1944, aveam o anumită strîngere de inimă, pentru că era suficient să mă gîndesc la titlu ca să proiectez întîmplările pe un fundal vizual însîngerat, acompaniat de o linie melodică frîntă de bubuiturile grenadelor şi de sonorităţile mitralierelor.

Regele a murit. Plec zbuciumat din Wittenberg la Kronborg, să-i plîng la căpătîi. Mut de stupefacţie: cîntul de jelanie s-a prefăcut, năprasnic, în chiot de nuntire. Cine cu cine? mă întrebi. Îndurerata-mi mamă, Regina G. - mireasă, cu neconsolatu-mi unchi, uzurpatorul Rege C. - însurăţel. Ce trivial incest!

E o secvență în filmul Copil de miercuri în care o tînără, care se află într-un tren ia din punga de lîngă ea un ursuleț de marțipan pe care-l privește cîteva secunde ca și cum ar fi fost ceva extrem de prețios.

Dacă despre acest film s-ar fi întîmplat să scrie un fan al lui Mihail Sadoveanu, să zicem, sau al lui Dan Puric, totul ar fi fost mult mai simplu, iar cronica ar fi fost una, desigur, obiectivă. Întîmplarea, care numai întîmplare nu e, face ca José Saramago să fie unul dintre scriitorii mei preferați.

Filmul Leii albi (Beli Iavovi) este un film despre iaurt. N-aţi mai văzut de multă vreme aşa ceva: nouăzeci şi trei de minute despre iaurt. Toată lumea ştie ce e ăla iaurt, dar iaurtul din Leii albi e un pic mai special. Iar ceea ce îl face atît de special este capacul bidonului cu iaurt - mai precis ceea ce scrie sub capac.

Mabul, tradus The Flood în engleză, e un film special. L-am văzut împreună cu băieții mei, de 14 și 15 ani, și lor li s-a părut la fel. E dintr-o lume departe de lumea noastră, dar din care vin multe în lumea noastră, dacă e să dăm crezare preceptelor biblice.

Odată pictat, un frumos asfinţit de soare dă cel mai probabil o mîndreţe de kitsch. La fel se întîmplă cu mii de alte imagini minunate din natură care, atunci cînd sînt reproduse în artă, coboară sublimul în prost gust. Dar ce se întîmplă atunci cînd arta reproduce chiar frumosul din artă, cînd filmul reproduce frumosul din pictură?

Întîmplarea face să fi văzut filmul lui Nuri Bilge Ceylan, A fost odată în Anatolia, în aceeași periodă în care citeam povestirile lui Cehov. Și deși titlul filmului (mai ales în traducere engleză) te trimite cu gîndul la Sergio Leone, eu aș spune că, alături de Piesă neterminată pentru pianină mecanică, este cel mai cehovian film pe care l-am vazut.