The Migrumpies sau fenomenul „fake news”
Nu știu de ce, dar întotdeauna am simțit că nu se cade să privești un film cu certificat de naștere european, ronțăind popcorn și sorbind zgomotos dintr-o cola. Poate și pentru că experiența intelectuală nu are toți parametrii relaxării, iar orizontul de așteptare presupune o molfăială a ideilor, mai degrabă decît o scufundare eliberatoare în propria zonă de confort. Așa că, la The Migrumpies, m-am lipit de scaun cuminte, așteptînd o expunere vizuală revelatorie sau o apucare fermă de umeri și o zguduire zdravănă.
Ce-am primit în schimb? Un permis de liber amuzament încă de la primele secvențe, cînd chipul unuia dintre figuranți mi-a amintit de Toni Erdmann. N-o să mă puteți învinui prea tare pentru cele cîteva minute care au urmat și în care nu știu ce s-a întîmplat în film, pentru că deja reintrasem în joaca de-a măștile, unde îl ascultam pe Toni cîntînd (acompaniind-o pe fiica lui dezlănțuită) la un pian care aducea propria notă de gravă ironie situației. Asta după ce trecusem preț de cîteva clipe pe la petrecerea de la ziua de naștere a lui Ines (un fel de Teibale și demonul ei în variantă ecranizată) pentru ca, în final, să ajung părtașa unei îmbrățișări absurde, pe care aș putea cu ușurință s-o integrez imaginativ într-una dintre piesele lui Eugen Ionescu. Sau ale lui Vișniec.
Știu ce o să spuneți, lipsă de concentrare. Previzibil și adevărat. Însă aduc în apărarea mea dovada reîntoarcerii rapide în prezentul austriac al filmului, odată cu apariția personajului colectiv pe care se așază vertebrele producției cinematografice. O echipă de televiziune, în căutarea unui documentar interesant despre viața imigranților dintr-o renumită suburbie (fictivă) a Vienei, despre felul în care s-au integrat și adaptat în societatea austriacă. Altfel spus, în căutarea audienței. Lucru deloc reprobabil, dacă demersul ar fi respectat rigorile și normele pe care asumarea profundă a profesiei le impune. Sau, dacă vreți, ilustrarea în cheie amuzantă a atît de actualului fenomen fake news.
Dacă stau bine și mă gîndesc, între Toni Erdmann și The Migrumpies există elemente comune. Doar că The Migrumpies preferă drumul mai ușor și rapid către fondul de umor al privitorului, construindu-și discursul, cu o ironie nu foarte aspră, dar articulată, pe o serie de clișee care ating și complexitățile relației părinte-copil. Și aici avem un dezechilibru al generațiilor, și aici se caută o rețetă pentru a da greutate timpului, doar că această căutare poartă hainele furate ale unor identități sociale fals asumate.
Așadar, am spus-o! The Migrumpies este un film al clișeelor specifice actualei societăți de consum, pe care le ridiculizează într-o manieră cinică de multe ori, oscilînd între a sublinia cu asprime sau doar a se apropia cu umor de fiecare dintre acestea. Mi-e greu să mă abțin de la a spune, pe scurt, povestea filmului. Dar sînt unul dintre oamenii care preferă să vadă o producție cinematografică fără să aibă indiciile descifrării acesteia, din cronici sau trailere, așa că nu pot să fiu tocmai eu cea care strică bucuria descoperirii graduale a intrigii sau a decojirii, foaie cu foaie, a structurii personajelor. Și chiar merită! Scenariștii (un austriac cu origini iraniene și cei doi actori principali) știu bine rețeta construirii personajelor, trăsăturile fizice sînt atent alese, iar definirea din perspectivă morală concentrează semnificații majore ale tipologiilor umane. Toate, într-o notă de umor care oscilează între clișeu și imprevizibil.
Dacă aș cita un personaj secundar de la sfîrșit, atunci aș spune că e un film despre doi idioți, unul care fumează și altul care are pantalonii prea strîmți. Ar fi însă nedrept față de întreaga încercare a echipei de producție de a construi o experiență cinematografică în care societatea este pusă la colț și arătată cu degetul. Uneori chiar din interiorul ei. În definitiv, este un film despre familii, despre prietenie, despre carieră. Despre cel mai rău lucru care ți se poate întîmpla pe lumea asta, după pierderea cuiva drag și o boală necruțătoare- relația cu băncile. Despre suflete care aleg înfățișări nepotrivite, despre oportunism, despre un spirit comunitar care funcționează cel mai bine în situații limită, despre compromisuri și minciună. Despre jurnalismul superficial, fără dileme existențiale sau profesionale. Despre o fărîmă de moralitate pe care oricine ar trebui să o aibă și la care, la un moment dat, ar putea recurge pentru a salva lumea.
Am simțit finalul filmului ca pe unul care ar fi putut fi lesne ilustrat cu imnul Statelor Unite. Nu pot să nu mărturisesc că, dacă l-aș mai vedea o dată, sigur mi-ar veni să ronțăi niște popcorn.
Adriana Ciobanu este jurnalist TVR.
Die Migrantigen / Înfurigranții (Austria, 2017) este programat la București, pe 11 mai, la ora 18:30, la Cinema Elvire Popesco.
Cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (4 – 11 mai), Iași (12 – 14 mai), Tîrgu Mureș (19 -21 mai), Gura Humorului (19 – 21 mai) și Timișoara (26 – 28 mai). Programul complet: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/.
Detalii suplimentare despre film: http://ffe.ro/2017/programfilme/infurigrantii/
