Pisica și religiile

O să spun de la început că am o afinitate aparte pentru lucrările contemporane care tratează teme teologice. Religia a fost dintotdeauna un subiect controversat şi dificil şi dens; alături de politică, e genul de subiect despre care “nu e recomandat” să vorbești în public că să nu agiți spirite degeaba. În grupurile mele de prieteni, abordarea asta ar fi numită “najpa”. Şi de ce să nu vorbim despre religie, pînă la urmă? La naiba, tocmai acum e momentul în care are tot sensul din lume să o facem. În zilele noastre, vedem la prima mînă ce consecințe sociale și politice serioase pot avea diferențele confesionale.

Ce înseamnă, pînă la urmă, credinţă? Are vreo baza rațională? Trebuie să aibă vreo baza raţională? Se pot împăcă între ele atîtea religii cîte are omul în momentul de faţă? Dacă da, cum? Trebuie să crezi orbeşte că să te poţi numi credincios? Dacă îţi dozezi credinţa în dogmă şi încerci să o gîndeşti cu propriile puteri, comiţi blasfemie? Sînt întrebări vechi, la care s-au dat o mie de răspunsuri de-a lungul timpului. Fie că vorbim de încercările lui Toma d’Aquino de a vorbi raţional despre religie, sau de analogiile prin artă făcute de Orhan Pamuk, omul a încercat mereu să îşi explice cumva chestiile astea. Sincer, am tot respectul şi toată admiraţia pentru artiştii contemporani care au sîngele şi forţa de pătrundere necesare că să desconsidere statutul de “tabu” din jurul religiei şi să răspundă la întrebările astea într-o manieră proaspătă.

Asta face şi Le chat du rabbin. Ilustratorul Joann Sfar şi-a adaptat, alături de regizorul francez Antoine Delesvaux, cele 5 romane grafice cu acelaşi titlu într-un film. Premisa e simplă şi generoasă – în Algeria anilor ’20 (colonie franceză pe atunci, deci spaţiu creştin), pisica (François Morel) unui rabin (Maurice Benichou) mănîncă papagalul casei şi descoperă că poate să vorbească; prima ei dorinţă este să se convertească la iudaism. Rabinul îi citeşte cu pasiune din Talmud şi pisica, o raționalistă convinsă (şi ușor cinică-blazată), îi aduce contraargumente cu lejeritate. Interesant însă e că, în loc să îi desconsidere punctele de vedere, rabinul îi răspunde foarte deschis pisicii. Cei doi, aflați într-un raport aproape filial foarte duios, îşi păstrează rolurile din scena asta de-a lungul filmului – pisica e vocea rațiunii, mereu obiectivă, mereu critică; rabinul e evreul credincios şi convins, dar suficient de înțelept ca să admită şi alte abordări şi să le discute deschis. Grosul acţiunii constă într-un periplu nebun printr-o Africă desenată meticulos şi detaliat şi, nu ştiu, wholesome în pasteluri. Călătorii sînt aduși împreună circumstanțial şi compun un grup foarte atipic – un pictor rus evreu, rabinul, un sufi, un ateu alcoolic, un măgar care știe să cînte şi pisica, permanent naratorul comic. Cei 6 pleacă în căutarea „Ierusalimului Africii”, un oraş de legendă unde domină iudaismul în forma lui cea mai pură de peste 2000 de ani. Pe drum, se întîlnesc cu un grup de musulmani radicali, cu o parodie evidentă către Tintin şi omul alb („care nu ascultă, doar vorbeşte”), staționează într-o tabără de berberi, în sfîrşit, întîlnesc reprezentanții a o mie de confesiuni. Unii sînt agresivi, alţii sînt primitori, alţii sînt sceptici faţă de credinţele grupului.

Totuşi, se vede cu ochiul liber că cinci romane au fost comprimate într-o oră şi jumătate de film. Sînt tot felul de thread-uri narative care simţi că rămîn cumva în aer; deşi sînt închise, simţi că le lipseşte ceva. Cred că ce vreau să spun e că totul pare puţin haotic. Sînt teme, cum ar fi viziunea religiilor orientale asupra artei occidentale, care sînt tratate foarte lax – un pasaj la începutul filmului după care tema dispare cu totul, revine peste vreo jumătate de ora, dispare din nou. Mi s-a părut că sînt ridicate unele probleme care rămîn neexplorate sau incomplet explorate. Din cauza asta, ca spectator, e posibil să nu te imersezi complet în lumea propusă de film pentru că te poţi simţi aruncat dintr-o arie tematică într-alta aparent fără sens.

Sfar şi Delesvaux dezvoltă un discurs despre toleranţa religioasă, despre raporturile individului cu religia proprie, despre artă în religiile orientale, despre convieţuirea confesională şi cum s-ar putea face ea cu succes. Filmul construieşte o lume aşa frumos filigranată şi aşa consistentă că, dacă te laşi în mrejele ei, îţi pare rău cînd ieşi din ea. Chiar aşa haotic şi dezlînat pe alocuri, Le chat du rabbin tratează teme actuale şi necesare despre care are tot rostul din lume să vorbim deschis şi fără bariere. E amuzant şi plăcut, dar nu dă nicio clipă în derizoriu sau în superficial faţă de subiectele profunde pe care le abordează. Poate să distreze pe oricine, poate să şi dea de gîndit spectatorului dispus să încerce ceva nou. Oricum ar fi, merită văzut.

Petru Roșu este licean și organizator al Festivalului de film pentru adolescenți SUPER.

Le chat du rabbin / Pisica rabinului (Franța, 2011) este programat la București la Centrul Ceh, luni, 8 mai, ora 20:30.

Cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (4 – 11 mai), Iași (12 – 14 mai), Tîrgu Mureș (19 -21 mai), Gura Humorului (19 – 21 mai) și Timișoara (26 – 28 mai). Programul complet: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/.

Detalii suplimentare despre film: http://ffe.ro/2017/programfilme/pisica-rabinului/