Așteptîndu-l pe Godot la Sarajevo
Cronică-interviu imaginat a filmului Asediul
Colaj de Miruna Vlada
E un film cu vampiri?
„Ştii ce-am să fac:
am să-ți stric jucăria
numită durere.”
Miroslav Antić
sîntem nişte vampiri.
stoarcem tot ce putem din dezastrele noastre.
voi ne premiați și ne mîngîiați pe cap
noi stoarcem şi stoarcem de douăzeci de ani
de două sute de ani
sîntem un fel de muzeu în aer liber
un muzeu al dezastrelor
voi sînteți ghizii
ne arătați dezastrele noastre pe hartă
şi apoi noi aplaudăm
dar tot nu reuşim să ne mîngîiem pe cap unii pe alții
şi nimeni nu mai ştie unde a început şi unde s-a sfîrşit
filmul ăsta cu vampiri
într-o Europă cu unghiile frumos tăiate
noi sîntem bucata aia care îşi
roade unghiile pînă la sînge
care îşi roade granițele pînă la sînge
după naționalism nu ne mai rămîn decît cimitirele
unde stăm unii peste alții
„țara mea plină de glorii
țara mea mîncată de molii
țara mea născută din fobii
țara mea rămasă fără jucării”
În film apar mai multe orașe într-unul singur. De ce?
unele camere au un miros puternic
de mucegai.
un miros stătut
care îți intră repede pe sub piele
un miros care îți rămîne în păr
devii captiv de îndată ce ai ajuns aici
sînt camerele neaerisite ale istoriei
o țară cu granițele blocate
sîntem cei mai ospitalieri din europa
nimeni nu a mai deschis geamul aici
de zeci de ani
mă invită mereu înăuntru
„simte-te ca acasă” îmi zic
dar camerele miros uneori a molii
alteori pur şi simplu a rană
precum camera unui cuplu căsătorit de 50 de ani şi fără copii
unde fiecare obiect are locul lui
şi fiecare mişcare e gîndită ca să primească un răspuns un ecou
să îți amintească de singurătate
au fost ospitalieri
m-au invitat să intru în casa lor
unele camere miros a otravă de şoareci
am rămas aici.
între filele manualelor de istorie recentă
doar molii strivite, împăiate.
Tu cum te-ai simțit așa, ca o străină care locuiește cîteva luni în Sarajevo, la 20 de ani după război?
nu cunosc acest oraş
doar 3-4 cuvinte
care se duc repede ca picăturile de ploaie
nu am limbă
dar ştiu un cuvînt care le înghite pe toate celelalte
acest oraş e un basorelief
cu durere şi spaimă
o structură gramaticală de neînțeles
aceste oraş mi-a intrat în cap
şi nu-mi mai iese pe gură
Nici aici, nici dincolo
nici în cer, nici pe pămînt
sîntem aici
în inima frîntă a Europei
Ce ți-a spus cea mai bună prietenă a ta, care a supraviețuit asediului?
Selma
„nu mă pot uita la filme de groază
cum să mai îmi plîng eu de milă după aceea
cînd văd că alții sînt terorizați pe bune?
îmi plac chestiile uşurele
chiar şi filmele cu fetişcane urîte dar bune la suflet.
cum ştii că se termină?
căci elicopterele
ONU şi ale crucii roşii
survolau
în fiecare zi
deasupra noastră
erau pauze lungi între raiduri
uneori se făcea dintr-o dată foarte linişte
nici foşnete nimic
treceau şi săptămîni fără nici un glonte
fără nici un cadavru
era ireal
aceste momente erau adevărata teroare
– să nu ştii semnele
cînd se termină,
cînd vin americanii?
erau tot felul de stegulețe
pe ajutoarele pe care le primeam
zi de zi
de unde să ştii că acum gata, pe bune
chiar se termină cu adevărat
şi vin americanii?
Bosnia. Partaj. 57
şi vom pune stegulețele lor peste tot
şi vom sufla în lumînare şi vom cînta happy birthday to you
şi ne vom pune o dorință care deja s-a împlinit”
Cine a salvat orașul de fapt? Cine sînt eroii post-asediu? Cînd începe partea de happy end?
Elmina
„UE a venit aici să
ne dezinfecteze
nu iese fum fără foc
am pus prea multe ingrediente
s-a ars mîncarea pe foc
ați venit aici să ne spălați vasele
– gropile comune
purtați mănuși chirurgicale
după asediu
aici în oraș au rămas cam 5 - 6 femei la un bărbat
cei care n-au murit
pot să-şi aleagă de-acum cîte femei doresc
aperitiv felul principal desert
ați aşezat Bosnia în vitrină
ați pus naftalină ați pus curse de şoareci
ați făcut multe poze
pieptul mi-a rămas ca o cîrpă de şters praf
crezi că poți să pedalezi cu trei rînduri de picioare?
istoria noastră e ca o ceaşcă
ce se varsă peste granițe
curge pe covor
la televizor se aud țipete şi împuşcături
cînd osul se rupe pui o proteză
pui deasupra lui trei rînduri de frici de bandaje
ați venit să ne învățați să mergem
ne țineți de mînuță
ne dați brînci
refugiații sînt patrioții din No man’s land[1]
învață-mă din nou să merg spre tine, europa
62 Bosnia. Partaj.
deschide-ți inima către mine
ca o tabără de refugiați sub cerul înstelat
am şters granițele cu guma apoi cu lama
s-a vărsat ceaşca fix aici în dreptul nostru
am trasat apoi cu rigla
noile reguli peste noile granițe
pui o proteză şi aştepți ca osul să se lipească la loc
trupul să-şi recapete din nou echilibrul
harta trebuie să stea pe două picioare
lipeşte-mi viza pe frunte
la abator nu a sosit încă ora închiderii”
Care e tema filmului?
amintirile ’92 - ’95
sînt ca o haită
de cîini turbați
alergînd bezmetic la 3 dimineața
vrînd să prindă o fetiță
de fundele ei roşii
de fiecare dată cînd îți aminteşti
fetița mai sîngerează o data
Care e scopul filmului?
Vulcanizare Balcanizare
Volim te Bosno moja! Bosna je srce Balkana! Bosna nam je jedina nada! Sarajevo ljubavi moja! Ljubav u ratnom u Sarajevu!
războiul aici e ca băutul apei sărate de mare
cu cît bei mai multă cu atît ți se face mai sete
sincer, io nu țin nici cu ăia nici cu ăia
trebuie toți duşi la vulcanizare
Și ce legătură are filmul ăsta cu Godot?
Păi Haris Pašović a zis că „în fiecare zi credeam că Godot al nostru va veni şi în fiecare noapte înțelegeam că nu va veni.” Pašović este regizor de teatru şi film, producător al spectacolului “Aşteptîndu-l pe Godot” de Samuel Beckett, regizat în 1993 de scriitoarea americană Susan Sontag, la Teatrul Național din Sarajevo, pus în scenă pe toată durata asediului orașului Sarajevo, în semn de protest pentru lipsa de intervenție a comunității internaționale în războiul din Bosnia.
* Răspunsurile la aceste întrebări (formulate în aprilie 2017) sînt o selecție din poemele mele dintr-un volum publicat în 2014 (Bosnia. Partaj, ed Cartea Românească). Practic, unele răspunsuri se dau cu mult înainte să existe întrebările sau contextul.
Regizorul filmului documentar Asediul, Rémy Ourdan, și-a început activitatea de reporter în 1992 în Sarajevo, în timpul asediului, ajungînd ulterior să documenteze conflicte și perioade post-război din întreaga lume. Filmarea și povestea pentru acest documentar au început practic înainte să existe cariera lui de regizor. Din 1992 și pînă în 2016, cînd l-a lansat public, el a lucrat în continuu la el. Uneori se întreba dacă îl va mai termina vreodată. Dar l-a dus la bun sfîrșit, pentru că e bine ca unele întrebări să aibă sfîrșit, ca să mai lase loc de răspunsuri.
Ideea acestui colaj mi-a venit tocmai pe acest fond. După Bosnia, Ourdan a devenit corespondent de război, jurnalist la ziarul Le Monde, realizator de documentare și fondator al Fundației WARM pentru Conflicte Contemporane. După Sarajevo, a ajuns ulterior să documenteze conflicte și perioade post-război din întreaga lume. Aici am empatizat foarte mult cu propria mea experiență față de Bosnia, unde am ajuns ca din greșeală, fără să mai pot să plec.
Ce e impresionant la acest documentar de război? Faptul că nu e un documentar de război. E povestea încîlcită a unor întrebări deopotrivă existențiale și politice, decalate de răspunsurile lor. De aceea am simțit că doar un astfel de colaj ar putea să spună ceva despre film.
Ourdan nu se uită la oraș nici dinăuntru, nici din afară – el reușește un experiment interesant – plasează privitorul simultan înăuntrul suferinței și în afara ei. Ne lasă apoi pe cont propriu cu propriile întrebări decalate de răspunsurile lor. Îți reamintește permanent că ești un străin care află despre niște atrocități din scaunul său confortabil burghez, vărsînd o lacrimă ipocrită, narcisistă, ca un like strîmb din punct de vedere moral. Tu, străinul, comunitatea internațională care se uita în acele momente la bombardamente pe teve și dădea declarații flamboaiante de compasiune cu victimele. Dar te duce și pe culmile empatiei. Cel mai mare merit al filmului: face asta fără să mizeze pe victimizare și văicăreală cu poleială de superioritate occidentală.
Miza centrală e una ideatică. Vezi pe ecran Sarajevo, dar te gîndești permanent la Aleppo. Ourdan ne arată că pentru locuitorii orașului Sarajevo, rezistența în timpul asediului a devenit o artă tocmai pentru că a implicat instrumente politice, intelectuale și artistice în aceeași măsură cu fabricarea bombelor artizanale sau folosirea mijloacelor militare rudimentare pe care le aveau la îndemînă. Niște oameni ca noi ceilalți, treziți brusc în cîmp deschis. Un oraș întreg devenit poligon de trageri. Pe mine m-a emoționat cumplit filmul, deși știam pe de rost cam toate fazele conflictului. Dar filmul ne arată că dincolo de pilda unei supraviețuiri, Sarajevo a rămas demn, în picioare, timp de 4 ani de bombardamente și masacre continue, pentru a-și apăra valorile de toleranță și multi-etnicitate. Sarajevo este o pildă a co-existenței prezervată pe toate căile, dusă pînă la limitele umanului.
De ce să vezi acest film? Nu știu. Pentru că Aleppo. E 2017 și tu străinul, dai un like cinstit ororilor de la Palmyra, faci poze copiilor ciuruiți, și semnezi petiții pentru propășirea neamului. Tu, străinul, ești ok? Hai la film și la dezbatere, joi 11 mai, ora 17.30 la SNSPA.
Miruna Vlada este scriitoare (după trei volume de poezie, are în pregătire primul roman), facilitator cultural, cercetătoare specializată pe problematica Balcanilor.
Asediul (Franța / Bosnia și Herțegovina, 2016) este programat la București pe 5 mai, ora 20:30, la Institutul Cervantes, și pe 11 mai, ora 17:30, la SNSPA.
Proiecția de la SNSPA va fi urmată de o dezbatere deschisă publicului, moderată de Miruna Vlada, membră PEN Club România, la care vor participa: Ioana Avădani, directoare Centrul de Jurnalism Independent; Caius Dobrescu, scriitor, vicepreședinte PEN Club România; Călin Neacșu, jurnalist, fost Director Agence France Press Balcani; Dan Perjovschi, grafician; Aida Šošić, cîntăreață din Bosnia Herțegovina, Alex Trăilă (director artistic FFE).
Cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (4 – 11 mai), Iași (12 – 14 mai), Tîrgu Mureș (19 -21 mai), Gura Humorului (19 – 21 mai) și Timișoara (26 – 28 mai). Programul complet: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/.
Detalii suplimentare despre film: http://ffe.ro/2017/programfilme/asediul/
[1] Film realizat de regizorul bosniac Danis Tanović, care în anul 2001 a obținut Premiul Oscar la categoria „Cel mai bun film străin”.