Despre tratamente nepotrivite
Labirintul minciunilor / Labyrinth of Lies
Am 16 ani și am văzut filmul ăsta într-o duminică sear(băd)ă. Zic asta de-acum pentru că mi se pare că cititorul ar trebui să știe cine e tipul care face pe criticul pentru el. Nu-s vreun critic, după cum am zis, fac pe criticul. Ce va găsi cititorul mai jos e un sample de preacăutată “voce a adolescentului”. O perspectivă mai dincoace asupra unui film istoric.
O s-o zic de la început ca să mi-o iau de pe suflet – Labirintul minciunilor e despre Holocaust. Sau, mai degrabă, e despre Germania post-WWII. Și mai specific, despre crimele comise de soldați, personal și medici la Auschwitz. O temă care nu e ușor de tratat. Cu siguranță, e o temă în care poți să te rătăcești ușor. Titlul filmului e destul de explicit în sensul ăsta – e un labirint, și înca unul foarte întortocheat.
E un labirint în care Giulio Ricciareli se pierde, dar se pierde onorabil. Pune în lumină atrocitățile comise în timpul războiului și efectele lor peste timp în plan social, dar nu reușește, cred eu, să trateze subiectul în toată complexitatea lui.
Ok, bun, dar despre ce-i filmul?
Filmul urmărește o parte mai puțin cunoscută a istoriei Holocaustului, și-anume Procesul Auschwitz din Frankfurt de la începutul anilor ’60. Rămîne în istorie cu un statut aparte – a fost singura dată cînd o țară învinsă își acuza proprii soldați de crime comise în timpul războiului. Protagonistul este Johann Radmann, un procuror-puști al cărui tata a fost un oponent fervent al nazismului. Se plictisește de groază cu diverse cazuri de infracțiuni rutiere minore, dar are un simț al justiției foarte profund. E un spirit idealist, prins într-un context în care simte că nu se poate manifesta. Profesia lui banală devine foarte brusc centrul unei narațiuni de amploare istorică atunci cînd un jurnalist, Thomas Gnielka, intră în sediul Procuraturii cu o poveste pe care urmeaza să o publice și pe care vrea să o supună înaintea legii: un fost SSist de la Auschwitz predă unor copii de gradinită. Procurorii prezenți îl resping și îl ignora. Toți, mai putin Radmann. Interesul pe care îl prezintă față de caz va fi declanșatorul întregii narațiuni, o poveste eroică despre un tînăr care se luptă pentru o cauză pe care toată lumea o consideră ca fiind inexistentă.
Ia stai, adică ce-mi zici tu ca ignoră aici? Holocaustul?
Întrebare firească. Mi-a venit greu a crede cînd am văzut filmul, așa că am facut niște back reading (pe slăvitul Internet, pentru că sînt millennial; din cel puțin 3 surse, niciuna Wikipedia, pentru că nu îmi bat joc). Faptele istorice sînt acolo. Societatea Germaniei de după WWII suferea de un soi de amnezie în masă, încercînd să nu vorbească, să nu-și amintească și să nu abordeze direct ce s-a întîmplat pe partea lor de baricadă în timpul războiului. Lagărele, cruzimea, brutalitatea – un vis urît și nimic mai mult. Mi se pare atroce, sincer, dar pot să și înțeleg – justificarea oferită de film e că mulți dintre cei care participaseră la război făcuseră lucruri de care nu erau mîndri. Mulți fuseseră membri de partid.
Mai toṭi se prefăceau că nimic nu s-a întîmplat.
Radmann, un personaj-amalgam compus din cei 3 procurori care chiar au urmărit cazul, își propune să ridice vălul acesta și să forțeze societatea să recunoască și să înfrunte direct problema. Începe o întreagă furtună – mărturii ale supraviețuitorilor, căutat prin arhive prăfuite după poze, documente, liste, dramă personală, frustrări legale, arestări, depoziții și procesul la sfîrșit. Radmann se dedică trup și suflet cazului, pînă într-acolo încît pierde din vedere ce face – lupta pentru dreptatea neacordată unor oameni care au îndurat mult prea multe. Ajunge în punctul în care, excedat fiind de denial-ul generalizat în care se afla toată generația părinților lui – generația celor care au participat la război –, luptă doar pentru a demasca. Pe toată lumea. Toată lumea devine un criminal și un trădător pentru el. “Vrei ca toți copiii să își bănuiască tații că sînt niște criminali notorii?”, îl întreabă un personaj la un moment dat. “Da! Exact asta vreau!”, răspunde el. Suferă pentru că se simte dezrădacinat. Lumea și țara pe care le cunoștea devin niște spații străine, niște spații care i-au ascuns din propriul trecut.
Stai, n-am înțeles. Legal sau personal drama? Pînă la urmă, despre ce e vorba?
Înțeleg de ce ar apărea întrebarea asta. Paragraful anterior pare că nu știe despre ce să vorbească – despre perspectiva legală a epicului sau despre perspectiva personală. Tocmai. Tocmai asta face și filmul. Filmul nu știe dacă să trateze subiectul ca un studiu social sau ca o dramă legală. Pe de-o parte, vedem cum firul istoriei se pierde in “labirintul de minciuni” țesut de fiecare individ în parte, pe de alta parte, îl vedem pe Johann intrînd cu capul înainte în același labirint și ieșind un om schimbat. Labirintul minciunilor tratează foarte indecis temele pe care le propune, și ceva din macro-ul întregii povești se pierde în micro-ul deseori irelevant al personajelor. În afară de Radmann, niciunul dintre personaje nu e creionat cu atenție, multe dintre ele sînt inconsecvente de-a lungul filmului și nici nu atrag vreo simpatie aparte.
Practic, tu-mi spui că am de-a face cu un film deștept, dar cu tematică împrăștiată și personaje anoste. Nu e nimic demn de recunoaștere?
Ai răbdare, acum vorbim și despre asta. Filmul are o imagine absolut superbă, lumină caldă și plăcută, și cîteva momente remarcabile. Personal, m-a mișcat enorm momentul depunerii de mărturii de către supraviețuitori. Ricciareli închipuie acolo un montaj cu fiecare supraviețuitor în parte: nu auzim ce spun, vocile lor sînt înecate de linia sonoră, dar toți au cîte un micuț tic al lor, detalii care vorbesc tare și care se aud puternic pîna și peste muzică – unui batrîn îi zvîcnește mîna în timp ce izbucnește în plîns, altul se joacă cu ramele ochelarilor foarte distras și distant, unei bătrîne îi tremură dureros colțurile gurii în timp ce vorbește. Genul ăsta de portretizare, asta mi se pare că lipsește din restul filmului. Totuși, scenele emoționante și deștepte sînt acolo, însă mi se pare ca se cam pierd.
Și ce ai zice despre film per total?
Per total, Labirintul minciunilor vorbește despre foarte multe fațete ale unei probleme, dar vorbește prea puțin. Ricciareli reușește să prezinte foarte convingător un subiect foarte sensibil, dar îl tratează mult prea… nu știu, mult prea lejer. Mă rog, așa mi se pare mie. Dacă există vreun film care chiar să ceară gravitate, seriozitate, care să justifice și elemente foarte dark în el, cred că acela ar fi un film despre Holocaust. E interesant de urmărit, deși cred ca Labirintul minciunilor se apucă de o muncă grea pe care nu reușește să o ducă cu totul pînă la capat.
Una peste alta: de văzut!
Petru Roșu este elev în clasa a X-a la Colegiul Național „Sfîntul Sava“, coorganizator al Festivalului de film pentru adolescenți Super.
Cea de a XX-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (5-15 mai 2016), Baia Mare (13-15 mai), Cluj-Napoca (20-22 mai), Tg Mureș (20-22 mai), Hunedoara (27-29 mai) și Timișoara (27-29 mai). Programul complet: http://ffe.ro/Filme-Program.html.
Filmul Labirintul minciunilor / Labyrinth of Lies (Germania, 2014) este prezentat la București pe 11 mai la Cinemateca Eforie, pe 21 mai la Tîrgu Mureș și pe 29 mai la Hunedoara.
RESURSE PENTRU DILEMA VECHE online
Despre film: http://ffe.ro/Filme-Program/Labirintul-minciunilor-(Germania).html
