Simetrii
Am să spun de la bun început că nu-mi plac filmele cu şi despre război. De aceea, cînd am acceptat să scriu despre filmul eston 1944, aveam o anumită strîngere de inimă, pentru că era suficient să mă gîndesc la titlu ca să proiectez întîmplările pe un fundal vizual însîngerat, acompaniat de o linie melodică frîntă de bubuiturile grenadelor şi de sonorităţile mitralierelor. Am început să privesc scenele filmului regizorului Elmo Nüganen, întrebîndu-mă dacă le voi putea urmări pînă la final.
Povestea e simplă şi tristă: în timpul celui de-al doilea Război Mondial, locuitorii Estoniei sînt divizaţi între Armata Roşie şi trupele germane din Waffen SS şi nevoiţi astfel să lupte împotriva conaţionalilor, deşi tinerii soldaţi nu sînt cu adevărat adepţii ideologiei comuniste sau naziste. Drama inerentă oricărui război este aici accentuată de sentimentul că sîngele vărsat se scurge din venele aceluiaşi neam. Situarea faţă în faţă a celor două tabere şi a celor două jumătăţi ale unei comunităţi scindate din pricina unor interese exterioare ei (ruseşti şi germane) creează un joc de suprapuneri şi simetrii, care imprimă un ritm binar scenariului.
Personaje, întîmplări, imagini se construiesc pe această structură de diptic. Apariţia celor doi fraţi gemeni (Kostya şi Anton), într-unul dintre batalioanele care luptă de partea germană a baricadei, declanşează amintirea unui soldat referitoare la propriii fraţi, morţi în confruntările din Primul Război Mondial, în urma exploziei unui singur proiectil.
Fetiţa orfană, salvată de Karl Tammik în timpul unui bombardament aerian (a cărei păpuşă o evocă în mintea soldatului pe cea a surorii lui, Kadri, deportată împreună cu părinţii în Siberia), va ajunge la orfelinatul din Tallinn, unde va fi îngrijită de cealaltă soră a lui Karl, Aino Tammik.
Există în film două momente în oglindă, în care acelaşi personaj feminin (Aino Tammik) primeşte cîte o scrisoare: prima, de la fratele ei (Karl Tammik), a doua de la cel care i-a înmînat-o pe prima (Juri Jogi), mînat de remuşcarea de a-l fi ucis pe tînărul ofiţer, despre care descoperă că era originar din aceeaşi localitate cu el. Ca multe alte scrisori de pe front, ele ajung la destinatar după ce expeditorul nu mai este în viaţă. Amîndouă conţin o mărturisire în vederea restabilirii adevărului (pe care niciunul dintre cei doi bărbaţi nu l-a putut împărtăşi în comunicarea directă cu Aino) şi o propoziţie care afirmă, de fapt, acelaşi lucru: „Doar tu mi-ai mai rămas” (Karl) / „Doar pe tine te am pe lume” (Juri).
Simetria se converteşte în asemănare. Cea care sesizează similitudinile dintre Karl şi Juri este Aino; ea îi situează pe amîndoi în categoria inocenţilor ce se simt vinovaţi fără a avea cu adevărat o vină. Inima ei este mormîntul în care fratele ucis şi iubitul ucigaş pot fi aşezaţi alături, precum soldaţii decedaţi din cele două tabere, rînduiţi într-o groapă comună, vegheată de o singură cruce.
Filmul se termină, dar în mintea mea continuă jocul analogiilor. Cele două scrisori îmi amintesc de cursul pe care îl ţin la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, referitor la corespondenţa de dragoste. În această categorie, scrisorile de pe front ocupă un loc aparte, căci iminenţa morţii potenţează sentimentul iubirii. Fiecare scrisoare poate fi ultima, cuvintele din ea au sonorităţi testamentare, sînt aureolate de suferinţă, dor, teamă. Eros şi Thanatos apar găzduiţi în silabele aceloraşi vocabule, disputîndu-şi drepturile, întîietatea.
Chipul cu trăsături frumoase, delicate, al tinerei Aino Tammik îmi stăruie în memorie. Într-o casă din Tallinn, de la geamul căreia se văd clădirile distruse de bombardamente, vestea morţilor succesive răzbate discret din rîndurile scrisorilor. Moarte după moarte, ca într-un medieval dans macabru, în care fiecărui personaj îi vine rîndul, la un moment dat, să păşească în hora sfîrşitului. Fără să vreau, zîmbesc: îmi amintesc că biserica „Sfîntul Nicolae” din Tallinn adăpostea un dans macabru, din veacul al XV-lea, atribuit lui Bernt Notke (artisul care crease şi dansul macabru de la Lübeck). Astăzi, secvenţele finale ale panourilor de lemn de la Tallinn lipsesc, ultimul personaj fiind un mort solitar, lipsit de prezenţele umane pe care odinioară le poftise la dans.
Am să spun şi-n încheiere, de dragul simetriei, că nu-mi plac filmele cu şi despre război. Acesta însă e mai mult decît atît. Ca să vă convingeţi, vă invit să-l vedeţi.
Cristina Bogdan este lector universitar dr., Departamentul de Ştiinţe ale Comunicării, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.
Cea de a XX-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (5-15 mai 2016), Baia Mare (13-15 mai), Cluj-Napoca (20-22 mai), Tg Mureș (20-22 mai), Hunedoara (27-29 mai) și Timișoara (27-29 mai). Programul complet: http://ffe.ro/Filme-Program.html
Filmul 1944 (Estonia, 2015) este prezentat la București pe 6 mai, la cinemateca Eforie, pe 15 mai, la Baia Mare, și pe 29 mai, în Hunedoara.
