Evanghelia după José Saramago
Da, așa e, întotdeauna ajungem în locul unde sîntem așteptați, am aflat asta încă dinainte ca acea călătorie din 1551 a elefantului Solomon, rebotezat Soliman, să își fi început, cîteva secole mai tîrziu, alunecarea prin fața ochilor noștri. La José Saramago am ajuns tîrziu, habar n-am dacă am fost sau nu așteptat, și nici nu contează, și cine m-ar fi putut aștepta cu Eseu despre orbire în brațe sau cu Toate numele tatuată pe brațe, sau cu Evanghelia după Iisus Christos învelită într-un ziar, în fața unei biserici ortodoxe?! Nimeni, cel mai probabil. De fapt, toate aceste cuvinte ar trebui puse la foc la mic și topite într-o pastă pe care ce bine ar fi să o putem turna în formele luxuriante ale unei cronici de film, un film în care îl vedem pe Saramago însuși alături de mai tînăra iubită a lui, Pilar del Rio. Dacă despre acest film s-ar fi întîmplat să scrie un fan al lui Mihail Sadoveanu, să zicem, sau al lui Dan Puric, totul ar fi fost mult mai simplu, iar cronica ar fi fost una, desigur, obiectivă. Întîmplarea, care numai întîmplare nu e, face ca José Saramago să fie unul dintre scriitorii mei preferați, și există riscul ca aceste rînduri să fie un fel de eseu despre privire, despre privirea cu care am văzut filmul lui Miguel Gonçalves Mendes.
Nu pot să scriu fără să exagerez, nu pot să exagerez fără să spun adevărul, nu pot să spun adevărul fără să fac apel la ficțiune: văzîndu-l pe Saramago în acest film a fost ca și cum i-aș fi văzut pe Musaios și Milarepa zburînd, pe ei personal, nu pe niște cascadori mistici de secol 21, sau pe Orfeu și Euridice ținîndu-se de mînă pe malul unui lac învecinat cu Infernul, sau pe Pitagora salutînd Soarele la răsărit, dîndu-și apoi mantia la o parte și arătîndu-i lui Abaris genunchiul său de aur sau, după alte surse, coapsa de aur, și așa mai departe, ajungînd poate chiar la celebrul banchet consemnat de Platon, ce bine ar fi fost să fi existat pe vremea aia niște camere de luat vederi, pentru ca acum să-și poată admira și alții proprii Saramago, sau Cina cea de taină, ar fi fost extraordinar să avem acum pe peliculă ultima masă a lui Iisus Christos împreună cu apostolii, să vedem și noi cum arăta în realitate Iisus, că prea și-l imaginează lumea ca pe Robert Powell din filmul lui Zeffirelli, plus că e de văzut și dacă Iuda chiar l-a sărutat pe gură pe Iisus, căci în José e Pilar avem un sărut pe gură lipsit de orice echivoc, chiar dacă nici unul nu îi este celuilalt Iudă, dimpotrivă. Da, José și Pilar se sărută și se iubesc, el, un octogenar îndrăgostit de femeia care îi conduce viața, ea vizibil mai tînără, cînd s-au întîlnit el avea 63 de ani, ea 35, și declarația unui Saramago în vîrstă de 86 de ani în fața unei public numeros: "Dacă aș fi murit la 63 de ani, înainte să o întîlnesc pe Pilar, aș fi murit mult mai bătrîn decît sînt acum". În martie 2011, la mai puțin de un an de la moartea lui Saramago, Pilar del Rio avea să declare, cu ocazia proiectării acestui film la Festival "Reino de León", că toată viața ei este o declarație de dragoste pentru Saramago, "toda mi vida es una declaración de amor a Saramago". Filmul este pur și simplu emoționant: Saramago mai și scrie, e drept, lucrează la Călătoria elefantului, dar, în general, vorbește, zîmbește, surîde, tace, continuă să spună că nu crede în Dumnezeu, și că nu, nu îi este deloc frică de moarte, viața curge într-un ritm infernal, interviuri, tîrguri de carte, expoziți, sute și mii de cărți semnate, cineva îl roagă să îi deseneze un hipopotam, altcineva se apropie și îi spune: Saramago, vă iubesc foarte mult, la un moment dat îl vedem și pe Gabriel Garcìa Márquez, e un festival de literatură, ceva de genul ăsta, în Mexic sau Brazilia, n-am reținut exact. Veșnic pe drumuri, schimbînd avioanele și continentele între ele, făcînd naveta între propria nemurire și sine însuși, Saramago și spune la un moment dat că acest mod de viață i se pare absurd, altă dată spune că îi place viața pe care o are și n-ar schimba nimic la ea, iar Pilar, dintr-un ecou îndepărtat, spune că "odihna nu face parte din vocabularul nostru". E un noroc pentru cititorii lui Saramago că există acest film.
Documentarul „José şi Pilar“ (José e Pilar) al regizorului Miguel Gonçalves Mendes va fi prezentat în cadrul Festivalului Filmului European, marţi 8 mai, ora 19:00, la Cinemateca Eforie. Cea de-a XVI-a ediție a Festivalului se desfășoară în București (3 - 13 mai), Brașov (10 - 13 mai), Timișoara (17 - 20 mai), Tîrgu-Mureș (17 - 20 mai) și Iași (24 - 27 mai)
