La timpul fluid

Pretextul peliculei History’s Future, de Fiona Tan, este amnezia. Iar prin a spune acest lucru nu vă propun un spoiler, fiindcă amnezia este cea dintîi frază a filmului. Ea este laitmotivul în jurul căruia se construiește un soi de călătorie inițiatică, un soi de deconstrucție a unor părticele din viața așa cum o știm, dar pe care acum o putem vedea altfel.

Filmul, așa cum mi-a plăcut mie să îl văd, nu este însă despre viață sau amnezie, ci mai degrabă despre comunicare. Iar comunicare este complexă, depășește verbalul, se construiește din sute de detalii, atît de banale încît cel mai adesea uităm să le observăm. Filmul ne poartă prin cîteva experimente vizuale și auditive, care de fapt devin senzoriale în esența lor. Nu aș putea să vă spun dacă din punct de vedere al artei cinematografice sînt reușite sau nu, fiindcă nu mă pricep. Această cronică este una profană. Cert este însă că unele mi-a plăcut la nebunie. Altele m-au dezamăgit, nu au rezonat cu felul meu de a fi. Din puzderia de scene propuse, de o coerență uimitoare, sînt însă convins că fiecare va găsi măcar cîteva în care să se regăsească, plus multe alte altele care să îl atragă, să îl amuze.

Îmi place cu prisosință jocul de-a limbajul și, mai ales cel de-a limba. Filmul te poartă dintr-o limbă în alta cu o asiduitate remarcabilă, de parcă cel mai firesc lucru ar fi ca toți să fim poligloți. Poligloți în limbi ale vechiului continent, că tot ne aflăm în fața unui festival al europenității. Pe cînd scriu aceste rînduri, alegerile din Franța încă nu au avut loc, dar cu siguranță favorita la locul doi din turul doi s-ar sui pe bec îngrozită.

Filmul nu este pentru unii ca ea, ci pentru oameni deschiși spre înțelegere. Comunicarea presupune empatie, capacitatea de a te pune în pielea altuia, de a experimenta experiențele sale cu ochii acelei persoane. Călătoria reală sau imaginară a personajului principal are structura simplă a poveștilor dezasamblate de Propp într-o carte celebră în anii comunismului. La fel de bine ar fi putut fi vorba de Harap-Alb, de Prîslea cel Voinic sau de Făt-Frumos de orice nuanță. Iar călătoria poate fi la fel de bine reală sau imaginară, după cum vă îndemn să descoperiți singuri.

Fiecare scenă este precum un popas de basm, ce aduce în prim plan personaje schițate succint, dar extrem de pregnante, de clare, arhetipale. Este o adevărată paradă a scenariului și punerii sale în scenă. Ne defilează prin fața ochilor femei și bărbați, cu opiniile și dorințele lor, cu principii la care aderă și pe care le pun de minune în practică, printr-o mînuire a artei cinematografice care pe mine m-a îmbiat la meditație. Nu sînt foarte convins că elementele de trecere, atît imaginea cît și coloana sonoră au fost alese fericit. Și sînt destul de convins că modul de încadrare a imaginilor putea fi mai creativ. Se simte background-ul de artist plastic al Fionei Tan, care construiește o instalație interesantă, atrăgătoare, dar cam prea statică. Momentele de relaș cinematografic sînt parcă un pic prea lungi după gustul meu. Ele pot fi utile pentru o meditație mai îndelungată, dar pot fi în egală măsură neplăcute pentru un spectator mai grăbit sau pentru unul obișnuit cu o gîndire mai rapidă.

Printre picături, sînt strecurate întrebări fundamentale privind sensul vieții, al dragostei și al încrederii în oameni, privind frumosul și arta. În multe feluri, poți aborda partituri diferite de lectură a întîmplărilor prezentate. Glumind puțin, filmul te pune în situația unui cercetător social aflat în fața unei colecții de bucăți de realitate. Cercetătorul le poate folosi într-un mod sistematic pentru a înțelege și explica manifestări diferite ale vieții sociale. Și poate citi aceste bucăți de realitate în mod diferit, în funcție de elementul din realitate pe care îl studiază. Poate fi atras de un altfel de aranjament, dintre combinațiile nesfîrșite de reordonări ale realității.

Acesta este marele merit al filmului, de a găsi modalitatea prin care să aducă laolaltă scene de viață aparent ireconciliabile și de a le povesti într-un tot coerent. Se întrepătrund elemente din banalul cotidian, cu încercări de a produce frumosul. Se combină situații paradoxale, teribile în esența lor – dar fără a fi violente prin definiție - cu elemente de bună dispoziție și luminozitate. Întocmai ca în viață, dacă ne gîndim bine.

Filmul este precum o carte care se rescrie permanent, fără a putea întrezări direcția în care o va apuca. E genul de provocare care unora le place, iar pe alții îi va alunga de la primele scene. Depinde din ce categorie faceți parte. Aș zice însă că, dacă ați rezistat pînă aici cu cititul acestei cronici complet neprofesioniste, veți vedea și tot filmul. Poate vă va plăcea, poate nu vă va plăcea. Poate va fi acel film de la care pleci cu zîmbetul pe buze sau poate va fi acel film de la care pleci năuc, de parcă ai priceput ceva dar nu știi exact ce. Și despre care realizezi, luni bune mai tîrziu, că ți-a deschis ochii asupra unui detaliu minor, ce părea lipsit de semnificație, dar care devine dintr-odată un element fundamental în felul tău de a gîndi.

Fără a da un verdict definitiv în ce privește perspectiva mea asupra filmului, vă spun că am plecat cu o jumătate de zîmbet pe buze, dar nu mărturisesc și de ce. Mai bine vedeți pelicula. S-ar putea să vă atragă și să vă îndemne la reflecție.

Bogdan Voicu este sociolog.

History’s Future / Memoria viitorului (Irlanda, 2016) este programat la București la Cinema Elvire Popesco, vineri, 5 mai, ora 18:30.

Cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (4 – 11 mai), Iași (12 – 14 mai), Tîrgu Mureș (19 -21 mai), Gura Humorului (19 – 21 mai) și Timișoara (26 – 28 mai). Programul complet: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/.

Detalii suplimentare despre film: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/memoria-viitorului/