Din culisele diplomației
Nu avem prea des ocazia să pătrundem în intimitatea unui palat ce adăpostește un minister, mai ales atunci cînd e vorba de unul menit să ascundă firele încurcate ale comunicării cu diverse etnii sau comunități religioase și politice. Situată în cel de-al VII-lea arondisment al Parisului, clădirea care găzduiește Ministerul Afacerilor Externe francez, este adesea identificată metonimic cu spațiul în care a fost înălțată la jumătatea veacului al XIX-lea: Quai d’Orsay. Impunătoarea și aparent inaccesibila construcție își expune însă secretele privirilor curioase ale cititorilor benzilor desenate create de Christophe Blain și Abel Lanzac (Quai d’Orsay, Ed. Dargaud, 2010) sau ale spectatorilor comediei Ministrul francez semnate de Bertrand Tavernier.
Călătoria prin labirinticele coridoarele ale palatului își modifică ritmul în funcție de călăuză: pasul alert, obișnuit cu jogging-ul și călcătura fermă, al ministrului Alexandre Taillard de Worms este contrabalansat de mersul delicat, vădit obosit, al directorului de cabinet, Claude Maupas, ce veghează constant la buna desfășurare a activităților și la soluționarea situațiilor de criză. Printre cei ai diplomaților de carieră și ai secretarelor obișnuite cu atitudinile dinamice și teatrale ale ministrului, se strecoară treptat pașii unui tînăr absolvent al Școlii Naționale de Administrație, căruia i se încredințează redactarea discursurilor. „Băiatul cu limbajul” va parcurge toate etapele unui rit de inițiere în tainele diplomației, nefiind scutit de partea dureroasă specifică trecerii de la statutul de neofit la cel de membru (cu drepturi depline) al comunității. Turul consilierilor responsabili cu diverse zone ale lumii pare a fi o contemporană descindere în limburile Infernului (a se citi în măruntaiele palatului), la care Arthur Vlaminck (personajul interpretat de actorul Raphaël Personnaz) se supune cu inocență, la recomandarea lui Claude Maupas.
Ezitant la început, copleșit de multitudinea de informații și de chipuri noi, de necesitatea de a se adapta unor contexte în continuă schimbare și unor atitudini pe care nu le deslușește cu ușurință, responsabilul cu limbajul este întruchiparea tînărului idealist, obligat să se confrunte cu tertipurile colegilor și cu cerințele unui șef aproape imposibil de mulțumit. Discursurile lui sînt ciopîrțite și reasamblate pentru a putea încăpea în șabloane ce își modifică pe nesimțite forma și dimensiunile, în funcție de starea de spirit sau de intuiția de moment a ministrului. Textele trec prin mai multe „versiuni-martir” (pentru a folosi sintagma predecesorului lui Vlaminck, invocată de una dintre secretare) înainte de a prinde glas în frazele rostite cu aplomb de către carismaticul om politic, sub trăsăturile căruia se deslușește chipul lui Dominique de Villepin, ministru al Afacerilor Externe (2002-2004), ulterior al Internelor (2004-2005) și prim-ministru (2005-2007) desemnat de președintele Jacques Chirac.
Interpretat de un actor cu experiență (Thierry Lhermitte), personajul Alexandre Taillard de Worms este poate cel mai potrivit pentru a fi „decupat” dintr-o bandă desenată și transpus într-un discurs cinematografic: gesturile mîinilor sale sînt ample și tranșante, mimica este demnă de cea a unui actor dintr-un film mut, iar neastîmpărul și dorința de a trece rapid de la o întîlnire la alta, de la un apel telefonic la altul, de la o călătorie dinspre acest colț al lumii către unul total diferit, insațiabile. Markerele galbene – cu care subliniază în cărți sau în discursuri secvențele pe care le consideră esențiale – și citatele extrase din volumul roșu, cu fragmente din opera lui Heraclit, devin un fel de monogramă a șarmantului diplomat. Limbajul de lemn specific politicienilor capătă o anumită suplețe în rostirea lui, căci îl modulează cu trimiteri la autori și texte celebre, iar expunerile energice de idei și dicția impecabilă îl recomandă ca pe un orator iscusit. Discursul din finalul filmului, rostit cu prilejul unei reuniuni a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, reia liniile de forță ale mesajului transmis de Dominique de Villepin în februarie 2003, împotriva unei intervenții militare în Irak (și primit în realitate, ca și în scena de încheiere a peliculei, cu aplauze entuziaste).
Dacă trama narativă prea simplă sau chipurile de funcționari adesea îngroșate burlesc nu par să vă furnizeze suficiente motive pentru a vă uita la această ecranizare după o serie de benzi desenate, atunci poate curiozitatea de a vă plimba nestingheriți prin încăperile Ministerului Afacerilor Externe și ale Palatului Bourbon (sediul Adunării Naționale) sau de a pătrunde în Sala Consilului de Securitate al ONU va aduce un argument în plus. Efectul de hiper-realitate este creat nu numai de decorurile filmate în contextele lor originare, ci și de prezența în echipa de scenariști a lui Antonin Baudry, unul dintre diplomații care au lucrat direct cu Dominique de Villepin, și care a inspirat figura lui Arthur Vlaminck.
Într-o lume în care politicul devine din ce în ce mai inconsistent, iar discursurile politicienilor oferă doar mostre de vorbărie goală, cu vocabule zornăitoare și lipsite de autenticitate, încercările disperate ale lui Arthur de a găsi cuvîntul potrivit, de a doza corect mesajul transmis, au o anumită candoare și frumusețe, care contrastează cu vicleniile celor îmbarcați de mai multă vreme în corabia diplomației. Preț de aproape două ore atmosfera unui cabinet ministerial este recompusă și luminată din diverse unghiuri (uneori nu foarte flatante), oferind spectatorului prilejul de a se gîndi, fie și numai ipotetic, dacă și-ar dori să lucreze într-un astfel de domeniu, atît de strălucitor de la distanță și atît de mărunt la o vedere mai atentă, din proximitate. Privind însă comparativ înspre realitatea lumii politice românești actuale, figurile puse în scenă de Bertrand Tavernier, cu toată tenta lor de caricaturi grotești, tind să fie aureolate de o lumină seducătoare, iar energia inepuizabilă a ministrului, diplomația precaută a directorului de cabinet, precum și entuziasmul tînărului însărcinat cu scrierea discursurilor se convertesc în calități dezirabile și întrucîtva inaccesibile diplomaților români.
Cristina Bogdan este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.
Ministrul francez / Quai d’Orsay (Franța, 2013) este programat la București la Cinema Muzeul Țăranului - Studioul „Horia Bernea”, luni, 8 mai, ora 20,30.
Cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (4 – 11 mai), Iași (12 – 14 mai), Tîrgu Mureș (19 -21 mai), Gura Humorului (19 – 21 mai) și Timișoara (26 – 28 mai). Programul complet: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/.
Detalii suplimentare despre film: http://ffe.ro/2017/programfilme/ministrul-francez/
