Poveşti despre libertate?

Cu cîţiva ani în urmă, am avut ocazia de a fi tovarăş vremelnic de drum cu un tînăr. Era îmbrăcat prost, mirosea a transpiraţie şi fuma. Lui îi făceau plăcere toate aceste amănunte. Un om cu adevărat liber, pentru care nu conta dacă felul în care mirosea ar putea produce un disconfort celorlalţi. Important era că se simţea bine şi, mai ales, că se conformează normelor grupului din care face parte… 

* * *

Asta cu conformarea la norme e o chestie importantă. Dacă nu faci la fel ca ceilalţi, uşor-uşor vei ocupa o poziţie marginală în grup. Faci la fel ca majoritatea, semeni cu comportamentele ei dominante, ai şanse mari să devii lider sau chiar liderul grupului. 

* * *

În decembrie 1989, românii au devenit dintr-odată liberi. Au scăpat de orice constrîngere ideologică şi au decis să făurească o democraţie. Una originală – dacă ar fi să ne luăm după vrerea celui de-al doilea preşedinte al ţării, primul dintre ei care a fost ales prin voinţa populară. Interesant este că această libertate a fost obţinută şi printr-un gest nu tocmai cuşer. Fostul preşedinte al ţării, un dictator comunist, a fost judecat sumar şi condamnat, fiind executat practic pe loc. Tribunalul care îl judecase nu era însă tocmai legal constituit, neavînd căderea de a-i evalua faptele, că aşa scria în lege. Mai mult însă, nu avusese dreptul la un avocat pe care să şi-l aleagă. Individul era, ce e drept, o persoană subumană, şi asta a contat probabil în a se trece cu vederea faptul de a nu fi tratat ca persoană şi cetăţean cu drepturi. Era un soi de răzbunare istorică. Aproape nimeni nu şi-a bătut cu adevărat capul să vadă dacă dictatorului nu i s-au încălcat cumva libertăţile.

Puţin mai tîrziu, prin ianuarie 1990, nişte indivizi oarecare au protestat împotriva noii conduceri şi a metodelor sale, pe care le considerau autocrate. Cîteva zeci de mii de oameni au protestat în piaţa publică, în capitala ţării. Alţi cetăţeni, indignaţi, au venit şi le-au pedepsit îndrăzneala. Conducerea provizorie le-a mulţumit. Naţiunea a apreciat justeţea faptei. Partidul celor cu mulţumirile a primit două treimi din voturi în mai 1990, iar candidatul său la preşedinţie a adunat 85% din sufragiile valid exprimate. Cetăţenii indignaţi au venit şi a treia oară la Bucureşti şi au sădit panseluţe în Piaţa Universităţii. La urma urmei, aveau suportul a 67% sau 85% din naţiune, depinde cum numeri, iar democraţia trebuia apărată. Astfel, dicţionarul limbii române s-a îmbogăţit cu un nou cuvînt: mineriadă.  

* * *

Că tot veni vorba de limbă, tot cam pe atunci (1993), Academia Română a decis să se scrie predominant cu â din „a“ şi să se folosească sunt în loc de „sînt“. Argumentele din spatele deciziei sînt controversate. Decizia cu pricina are însă putere de lege, deci este unul dintre lucrurile care ne (de)limitează libertatea. 

* * *

Pe băiatul din primul paragraf l-am întîlnit într-un lift. În cele cîteva secunde cît am fost tovarăşi de drum i-am spus că este interzis să fumezi în ascensor. „Unde scrie?“, m-a întrebat. I-am arătat locul în care scria, un autocolant galben al celor de la Ascensorul SA, pe care îl regăseşti în multe blocuri din Bucureşti. „Şi ce dacă? De aia e lege, să fie încălcată.“ 

* * *

Aşa se petrecea şi în comunism, dar băiatul cu pricina nu avea de unde şti. Era născut prin 1988, dacă nu cumva chiar după ’90. Amintirea rămăsese însă în memoria culturală comună. Cîndva faimosul „zicem ca ei, facem ca noi“ sau dubla morală – după cum elegant a numit fenomenul Katherine Verdery – era în fapt baza pentru încălcarea sistematică a unor legi strîmbe. El pare a fi rezistat schimbării de regim. La urma urmei, la ce e bună libertatea, dacă nu cumva la a te lăsa să faci ce vrei, neconstrîns de nimic şi de nimeni? 

* * *

Cred că aşa au gîndit şi mulţi dintre cei care au decis că decizia Academiei, cea cu â din „a“ şi cu sunt, trebuie ignorată. Edituri care se recomandau drept mandatare ale cunoaşterii de calitate continuă să tipărească cu î din „i“. Ziare şi săptămînale au făcut la fel. Mă întreb ce înţeleg adolescenţii de astăzi din toată această poveste. De la cei ce se legitimează cu puterea cunoaşterii află că ortografia pe care o studiază în şcoală este o chestiune negociabilă şi că nu prea contează faptul că ar fi o lege care o reglementează. Oare cum s-or raporta mai apoi la şcoală? Dar la lege? Nu ştiu să răspund, chiar dacă am bănuieli în acest sens. 

* * *

Sînt însă convins că băiatul din lift nu şi-a pus astfel de întrebări. El a crescut însă într-o societate în care oamenii sînt liberi. De exemplu, unii dintre ei sînt liberi să devină preşedinţi de mai mult decît două ori, încălcînd spiritul unei legi pe care ei înşişi au promulgat-o. Dar ce contează dacă majoritatea te susţine şi te alege, iar Curtea Constituţională nu are nimic de obiectat. Alţii se simt liberi să parcheze unde au chef sau să pretindă că locul din faţa casei e locul lor, chiar dacă e parte a domeniului public… Alţii se simt liberi să dea muzica la maximum şi să pună manele pentru tot cartierul. Alţii se simt liberi să fie ghiduşi, subminînd sistematic legitimitatea Parlamentului atunci cînd ocupă funcţia de preşedinte. Alţii se chinuie să schimbe regulile jocului după ce partida s-a jucat. În timpul acesta, mătuşi bogate lasă moşteniri neaşteptate; numărul de mătuşi, de nepoate şi nepoţi creşte exponenţial; legi complicate măresc libertatea unor pensionari celebri; ciobani importanţi sînt liberi să declare ce vor pe toate posturile de televiziune; a copia după alţii devine o modă; jurnaliştii construiesc ştirile pe surse (nu pe fapte verificabile, cum o cere legea); companii transnaţionale plătesc salarii la negru; totul este justificat de faptul că legile sînt oricum strîmbe şi sînt făcute pentru a fi încălcate. Şi tot în timpul acesta, inegalitatea de venit creşte peste nivelul oricărei ţări europene şi pare a se îndrepta către modelul american. Cel din America de Sud. 

* * *

Soţia mea tocmai s-a întors de la o conferinţă care a avut loc la Buenos Aires. A mers şi la Montevideo. Îmi povesteşte că recepţionerii i-au sfătuit să nu iasă în nici un caz pe întuneric, li s-a spus să nu iasă în oraş cu bani la ei, să ia doar o copie după paşaport, să nu scoată, în nici un caz, la iveală aparate de fotografiat sau hărţi, care să sugereze că ar fi turişti. Din spusele recepţionerilor cu pricina, mai ales în Montevideo, dar şi în Buenos Aires, a fi turist e ca şi cum ai fi un soi de vînat. Mă gîndesc că „vînătorii“ locali, oameni liberi, au şi ei nevoie de un venit, şi aplică o lege simplă, cea a supravieţuirii. În rest, e democraţie, la fel ca în Roma antică: ai bani, te protejezi. Nu ai, eşti la dispoziţia celorlalţi. Sînt şi nişte legi. Ele sînt făcute ca să arate că ne gîndim la reguli. Altfel însă, dacă ai un om cu mintea limpede care să îşi dea seama că legea este eronată, nu e nici o problemă în a o aplica în mod diferit. Şi la noi, cei care l-au judecat pe Ceauşescu au făcut-o în numele respectării drepturilor omului. Cei care au decis că trebuie scris altfel decît a decis organul legiuitor în ce priveşte ortografia au invocat legitimitatea legată de calitatea intelectuală. Cei care au declanşat o campanie de discreditare a Parlamentului, garanţie a democraţiei, au invocat intenţia lor de a apăra democraţia şi legalitatea. Cei care vor să schimbe regulile jocului, după ce partida s-a încheiat, argumentează tot faptul că ei caută corectitudinea. Toţi aceştia au de partea lor faptul că deţin legitimitatea dată de bune intenţii, de cunoaştere, de injusteţea faptelor celorlalţi. Acest lucru le dă şi dreptul de a reevalua şi reinterpreta legea. Întîmplarea face că la momentul faptei s-au aflat sau se află în situaţia de a controla resursele, de a fi cei mai tari, practic intangibili. Acest lucru le conferă libertatea de a face orice. Inclusiv de a decide pentru ceilalţi. De exemplu, dacă ţi se pare că eşti animat de intenţii bune, că ai multă cunoaştere, şi se întîmplă să ai şi libertatea dată de controlul resurselor, atunci poţi liniştit să fii un arbitru-jucător. Este cît se poate de legitim. 

* * *

Înainte de 1990, magazinele alimentare din Ploieşti se întreceau pe sine în a prezenta în mod atractiv mormane de borcane cu fasole bătută şi cîrnăciori, alături de tradiţionalele chips-uri de creveţi vietnameze. Mama mi-a spus de cîteva ori că ar prefera să nu aibă bani în buzunar, dar să aibă ce cumpăra. Ca şi în Roma antică, pe care tocmai am invocat-o, acum avem pîine şi circ. Ca şi atunci, avem libertate, dar impresia de ansamblu este că aceasta depinde indisolubil de cîţi muşchi şi bani ai, în timp ce legea se negociază altfel. 

* * *

Modernitatea este clădită pe cîteva chestii elementare. Sociologia ne învaţă că una dintre ele se cheamă „rule of law“ şi le permite indivizilor să fie liberi, dacă respectă acele constrîngeri impuse de lege. Constrîngerile cu pricina au rolul de a-i face pe oameni să nu încalce libertatea altora. Indiferent dacă se petrece prin litera tipărită a cărţilor şi revistelor, prin deciziile aberante ale administratorilor bunului public sau prin fumatul în lift, dispreţuirea repetată, ostentativă, a legii nu face altceva decît să legitimeze delegitimarea acesteia. Instituţia ce înlocuieşte treptat legea scrisă este cea a forţei, în care cel mai tare este vînător, iar cel mai slab devine vînat. Tot un fel de libertate – de tipul celei din Montevideo.

Bogdan Voicu este sociolog, CEPS/Instead Luxembourg & ICCV Bucureşti.

Foto: L. Muntean