Poveşti despre libertate?

Publicat în Dilema Veche nr. 447 din 6-12 septembrie 2012
Poveşti despre libertate? jpeg

Cu cîţiva ani în urmă, am avut ocazia de a fi tovarăş vremelnic de drum cu un tînăr. Era îmbrăcat prost, mirosea a transpiraţie şi fuma. Lui îi făceau plăcere toate aceste amănunte. Un om cu adevărat liber, pentru care nu conta dacă felul în care mirosea ar putea produce un disconfort celorlalţi. Important era că se simţea bine şi, mai ales, că se conformează normelor grupului din care face parte… 

* * *

Asta cu conformarea la norme e o chestie importantă. Dacă nu faci la fel ca ceilalţi, uşor-uşor vei ocupa o poziţie marginală în grup. Faci la fel ca majoritatea, semeni cu comportamentele ei dominante, ai şanse mari să devii lider sau chiar liderul grupului. 

* * *

În decembrie 1989, românii au devenit dintr-odată liberi. Au scăpat de orice constrîngere ideologică şi au decis să făurească o democraţie. Una originală – dacă ar fi să ne luăm după vrerea celui de-al doilea preşedinte al ţării, primul dintre ei care a fost ales prin voinţa populară. Interesant este că această libertate a fost obţinută şi printr-un gest nu tocmai cuşer. Fostul preşedinte al ţării, un dictator comunist, a fost judecat sumar şi condamnat, fiind executat practic pe loc. Tribunalul care îl judecase nu era însă tocmai legal constituit, neavînd căderea de a-i evalua faptele, că aşa scria în lege. Mai mult însă, nu avusese dreptul la un avocat pe care să şi-l aleagă. Individul era, ce e drept, o persoană subumană, şi asta a contat probabil în a se trece cu vederea faptul de a nu fi tratat ca persoană şi cetăţean cu drepturi. Era un soi de răzbunare istorică. Aproape nimeni nu şi-a bătut cu adevărat capul să vadă dacă dictatorului nu i s-au încălcat cumva libertăţile.

Puţin mai tîrziu, prin ianuarie 1990, nişte indivizi oarecare au protestat împotriva noii conduceri şi a metodelor sale, pe care le considerau autocrate. Cîteva zeci de mii de oameni au protestat în piaţa publică, în capitala ţării. Alţi cetăţeni, indignaţi, au venit şi le-au pedepsit îndrăzneala. Conducerea provizorie le-a mulţumit. Naţiunea a apreciat justeţea faptei. Partidul celor cu mulţumirile a primit două treimi din voturi în mai 1990, iar candidatul său la preşedinţie a adunat 85% din sufragiile valid exprimate. Cetăţenii indignaţi au venit şi a treia oară la Bucureşti şi au sădit panseluţe în Piaţa Universităţii. La urma urmei, aveau suportul a 67% sau 85% din naţiune, depinde cum numeri, iar democraţia trebuia apărată. Astfel, dicţionarul limbii române s-a îmbogăţit cu un nou cuvînt: mineriadă.  

* * *

Că tot veni vorba de limbă, tot cam pe atunci (1993), Academia Română a decis să se scrie predominant cu â din „a“ şi să se folosească sunt în loc de „sînt“. Argumentele din spatele deciziei sînt controversate. Decizia cu pricina are însă putere de lege, deci este unul dintre lucrurile care ne (de)limitează libertatea. 

* * *

Pe băiatul din primul paragraf l-am întîlnit într-un lift. În cele cîteva secunde cît am fost tovarăşi de drum i-am spus că este interzis să fumezi în ascensor. „Unde scrie?“, m-a întrebat. I-am arătat locul în care scria, un autocolant galben al celor de la Ascensorul SA, pe care îl regăseşti în multe blocuri din Bucureşti. „Şi ce dacă? De aia e lege, să fie încălcată.“ 

* * *

Aşa se petrecea şi în comunism, dar băiatul cu pricina nu avea de unde şti. Era născut prin 1988, dacă nu cumva chiar după ’90. Amintirea rămăsese însă în memoria culturală comună. Cîndva faimosul „zicem ca ei, facem ca noi“ sau dubla morală – după cum elegant a numit fenomenul Katherine Verdery – era în fapt baza pentru încălcarea sistematică a unor legi strîmbe. El pare a fi rezistat schimbării de regim. La urma urmei, la ce e bună libertatea, dacă nu cumva la a te lăsa să faci ce vrei, neconstrîns de nimic şi de nimeni? 

* * *

Cred că aşa au gîndit şi mulţi dintre cei care au decis că decizia Academiei, cea cu â din „a“ şi cu sunt, trebuie ignorată. Edituri care se recomandau drept mandatare ale cunoaşterii de calitate continuă să tipărească cu î din „i“. Ziare şi săptămînale au făcut la fel. Mă întreb ce înţeleg adolescenţii de astăzi din toată această poveste. De la cei ce se legitimează cu puterea cunoaşterii află că ortografia pe care o studiază în şcoală este o chestiune negociabilă şi că nu prea contează faptul că ar fi o lege care o reglementează. Oare cum s-or raporta mai apoi la şcoală? Dar la lege? Nu ştiu să răspund, chiar dacă am bănuieli în acest sens. 

* * *

Sînt însă convins că băiatul din lift nu şi-a pus astfel de întrebări. El a crescut însă într-o societate în care oamenii sînt liberi. De exemplu, unii dintre ei sînt liberi să devină preşedinţi de mai mult decît două ori, încălcînd spiritul unei legi pe care ei înşişi au promulgat-o. Dar ce contează dacă majoritatea te susţine şi te alege, iar Curtea Constituţională nu are nimic de obiectat. Alţii se simt liberi să parcheze unde au chef sau să pretindă că locul din faţa casei e locul lor, chiar dacă e parte a domeniului public… Alţii se simt liberi să dea muzica la maximum şi să pună manele pentru tot cartierul. Alţii se simt liberi să fie ghiduşi, subminînd sistematic legitimitatea Parlamentului atunci cînd ocupă funcţia de preşedinte. Alţii se chinuie să schimbe regulile jocului după ce partida s-a jucat. În timpul acesta, mătuşi bogate lasă moşteniri neaşteptate; numărul de mătuşi, de nepoate şi nepoţi creşte exponenţial; legi complicate măresc libertatea unor pensionari celebri; ciobani importanţi sînt liberi să declare ce vor pe toate posturile de televiziune; a copia după alţii devine o modă; jurnaliştii construiesc ştirile pe surse (nu pe fapte verificabile, cum o cere legea); companii transnaţionale plătesc salarii la negru; totul este justificat de faptul că legile sînt oricum strîmbe şi sînt făcute pentru a fi încălcate. Şi tot în timpul acesta, inegalitatea de venit creşte peste nivelul oricărei ţări europene şi pare a se îndrepta către modelul american. Cel din America de Sud. 

* * *

Soţia mea tocmai s-a întors de la o conferinţă care a avut loc la Buenos Aires. A mers şi la Montevideo. Îmi povesteşte că recepţionerii i-au sfătuit să nu iasă în nici un caz pe întuneric, li s-a spus să nu iasă în oraş cu bani la ei, să ia doar o copie după paşaport, să nu scoată, în nici un caz, la iveală aparate de fotografiat sau hărţi, care să sugereze că ar fi turişti. Din spusele recepţionerilor cu pricina, mai ales în Montevideo, dar şi în Buenos Aires, a fi turist e ca şi cum ai fi un soi de vînat. Mă gîndesc că „vînătorii“ locali, oameni liberi, au şi ei nevoie de un venit, şi aplică o lege simplă, cea a supravieţuirii. În rest, e democraţie, la fel ca în Roma antică: ai bani, te protejezi. Nu ai, eşti la dispoziţia celorlalţi. Sînt şi nişte legi. Ele sînt făcute ca să arate că ne gîndim la reguli. Altfel însă, dacă ai un om cu mintea limpede care să îşi dea seama că legea este eronată, nu e nici o problemă în a o aplica în mod diferit. Şi la noi, cei care l-au judecat pe Ceauşescu au făcut-o în numele respectării drepturilor omului. Cei care au decis că trebuie scris altfel decît a decis organul legiuitor în ce priveşte ortografia au invocat legitimitatea legată de calitatea intelectuală. Cei care au declanşat o campanie de discreditare a Parlamentului, garanţie a democraţiei, au invocat intenţia lor de a apăra democraţia şi legalitatea. Cei care vor să schimbe regulile jocului, după ce partida s-a încheiat, argumentează tot faptul că ei caută corectitudinea. Toţi aceştia au de partea lor faptul că deţin legitimitatea dată de bune intenţii, de cunoaştere, de injusteţea faptelor celorlalţi. Acest lucru le dă şi dreptul de a reevalua şi reinterpreta legea. Întîmplarea face că la momentul faptei s-au aflat sau se află în situaţia de a controla resursele, de a fi cei mai tari, practic intangibili. Acest lucru le conferă libertatea de a face orice. Inclusiv de a decide pentru ceilalţi. De exemplu, dacă ţi se pare că eşti animat de intenţii bune, că ai multă cunoaştere, şi se întîmplă să ai şi libertatea dată de controlul resurselor, atunci poţi liniştit să fii un arbitru-jucător. Este cît se poate de legitim. 

* * *

Înainte de 1990, magazinele alimentare din Ploieşti se întreceau pe sine în a prezenta în mod atractiv mormane de borcane cu fasole bătută şi cîrnăciori, alături de tradiţionalele chips-uri de creveţi vietnameze. Mama mi-a spus de cîteva ori că ar prefera să nu aibă bani în buzunar, dar să aibă ce cumpăra. Ca şi în Roma antică, pe care tocmai am invocat-o, acum avem pîine şi circ. Ca şi atunci, avem libertate, dar impresia de ansamblu este că aceasta depinde indisolubil de cîţi muşchi şi bani ai, în timp ce legea se negociază altfel. 

* * *

Modernitatea este clădită pe cîteva chestii elementare. Sociologia ne învaţă că una dintre ele se cheamă „rule of law“ şi le permite indivizilor să fie liberi, dacă respectă acele constrîngeri impuse de lege. Constrîngerile cu pricina au rolul de a-i face pe oameni să nu încalce libertatea altora. Indiferent dacă se petrece prin litera tipărită a cărţilor şi revistelor, prin deciziile aberante ale administratorilor bunului public sau prin fumatul în lift, dispreţuirea repetată, ostentativă, a legii nu face altceva decît să legitimeze delegitimarea acesteia. Instituţia ce înlocuieşte treptat legea scrisă este cea a forţei, în care cel mai tare este vînător, iar cel mai slab devine vînat. Tot un fel de libertate – de tipul celei din Montevideo.

Bogdan Voicu este sociolog, CEPS/Instead Luxembourg & ICCV Bucureşti.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.