Despre tranziție, de la nasol la nașpa

Publicat în Dilema Veche nr. 397 din 22-28 septembrie 2011
Despre tranziție, de la nasol la nașpa jpeg

Prin anii ’60, cercetătorul american Mollie Orshansky avea să facă o observaţie care a devenit esenţială pentru studiile despre sărăcie. Asemenea frumuseţii – a spus ea – sărăcia rezidă în ochii privitorului. Cu alte cuvinte, indivizii sînt sărăci sau nu în funcţie de grila cu care este evaluată starea lor de sărăcie. Astăzi lucrăm încă cu concepte precum „sărăcie absolută“ şi îi etichetăm drept sărăci, de exemplu, pe cei care trăiesc cu mai puţin de un dolar (PPP) pe zi. Acest exerciţiu constituie mai degrabă un mod de a produce un instrument util de ordonare a indivizilor şi societăţilor. Altfel însă, sărăcia, precum frumuseţea, este relativă la grila de evaluare. Amintiţi-vă cum arătau frumoasele din pînzele Renaşterii. Formele lor planturoase defineau idealul de frumuseţe feminină al epocii şi nu au aproape nimic de-a face cu felul în care arată silfidele fotomodele de astăzi. 

Acest lucru trimite rapid la o altă propoziţie esenţială în studiul sărăciei, care postulează relativitatea acesteia. Relativitatea este legată firesc de grila de evaluare, dar şi aceasta, la rîndul său, este determinată social de standardele de moment ale locului. În funcţie de cum arată societatea în care trăieşti, a nu avea iaht poate reprezenta o dovadă de sărăcie crîncenă sau poate constitui normalitatea. Puteţi desigur pune orice în locul iahtului: televizor, BMW, o masă caldă pe zi, o haină groasă, paturi separate pentru toţi membrii gospodăriei, un concediu pe an etc. Acestea sînt mai mult sau mai puţin importante în funcţie de felul cum arată societatea. Să nu ai bani să îţi cumperi cărţi de citit poate fi o indicaţie de sărăcie în multe ţări, în timp ce în altele constituie un lucru mărunt. Dacă vă îndoiţi, puteţi încerca două experimente: mergeţi la plajă, în Grecia, într-un hotel all-inclusive cu turişti români. Staţi două zile pe plajă sau la piscină. Notaţi cîte persoane citesc cărţi. Mutaţi-vă apoi punctul de observaţie în hotelul învecinat: aceeaşi calitate, aceleaşi costuri, acelaşi tip de plajă, dar turiştii sînt britanici, sau francezi, sau germani, sau cehi. Notaţi din nou numărul de persoane care citesc cărţi pe plajă sau la piscină. Aveţi deja o reprezentare asupra standardelor sociale în ţări diferite. 

În fine, încheind povestea legată de sărăcie, să notez un alt aspect esenţial. Este desigur important să etichetezi indivizii drept sărăci sau bogaţi. Nu poţi dezvolta politici de redistribuire fără a le evalua impactul (în fine, nu poţi face asta în societăţi raţional-civilizate!), iar pentru aceasta este bine să ai grile de estimare a bunăstării indivizilor. Astfel de grile însă, de regulă, ţin cont doar de modul în care societatea priveşte indivizii, nu şi de modul în care indivizii îşi definesc nevoile personale. A nu avea televizor este un indicator de sărăcie, conform standardelor mai tuturor societăţilor europene. Pentru din ce în ce mai mulţi însă, refuzul de a avea televizor tinde să constituie o opţiune care nu are de-a face cu starea materială. Pentru aceştia, Internetul substituie televiziunea, calculatorul devenind mult mai ofertant în ce priveşte accesul la informaţie, dar şi posibilităţile de entertainment.

Prin urmare, pentru fiecare individ în parte, mai importantă este grila personală de evaluare, decît cea generală aplicată extern întregii societăţii. Evaluările subiective, acele scale ale preferinţelor folosite în studiul pieţei, sînt cele care îi fac pe oameni să se considere sărăci sau bogaţi, fericiţi sau nefericiţi, împliniţi, satisfăcuţi, mulţumiţi. Ceea ce contează în evaluare sînt propriile aspiraţii, iar acestea sînt modelate, la rîndu-le, de aspiraţiile şi posibilităţile cadrului lor de referinţă: grupul imediat de prieteni şi rude, cei cu care individul vine în contact nemijlocit şi care contează pentru el, starea societăţii ca întreg… Importantă este şi informaţia despre cum se poate trăi şi cum îşi doresc cei din grupul semnificativ de referinţă să trăiască. Grilele noastre interioare devin deopotrivă subiective şi relative şi sînt modelate de cunoaşterea despre ce fac alţii. 

Din acest punct de vedere, sărăcia comunistă era uşor de suportat: eram cu toţii parte a unui imens lagăr, în care mai toţi cei cu care intram în contact trăiau cam la fel de nasol. Excepţie făcea doar o îngustă pătură de înalţi activişti de partid, la care însă nu toată plebea avea acces. Majoritatea românilor nu prea interacţionau cu străini. Puteai afla despre cum trăiau aceştia de la polonezii răzleţi rătăciţi pe litoral, de la cei pe care îi vedeam la televiziunea bulgară şi sîrbă, de la iugoslavii care vindeau blugi Pop 84 în talciocurile din Banat, de la studenţii arabi şi vietnamezi. Toţi, deşi ceva mai înstăriţi, nu mult diferiţi de activiştii români. Altfel, cunoaşterea era mediată de spusele celor de la „Europa liberă“, care însă rar făceau referire la cum se trăieşte în Vest, şi de emisiuni ale televiziunii române, precum Din lumea capitalului, acolo unde aflai despre decimarea populaţiei vestice datorită consumului de droguri şi omniprezenţei SIDA. 

Pentru majoritatea populaţiei, la începutul anilor ’80, grila subiectivă cred că spunea că societatea românească este una bunicică: toată lumea avea ce mînca, avea unde merge la muncă, avea o casă, mergea la şcoală, trăiam aproape la fel de bine ca în Vest, feriţi însă de droguri şi SIDA, ca într-o adevărată peşteră platoniană. Ne lipsea însă o chestie abstractă, numită libertate. Aceasta a devenit din ce în ce mai importantă odată cu plata datoriilor externe şi reducerea programului TV, nedifuzarea noilor sezoane din Dallas (pînă la urmă cine l-o fi omorît pe JR??), rărirea drastică a meciurilor de fotbal televizate, raţionalizarea alimentelor, pana, frecventă, de curent, gaze şi apă caldă care afecta diferenţiat România, faptul că la Bucureşti puteai cumpăra salam de vară, dar la Ploieşti nu aveai aproape nici o şansă, că locuinţele deveniseră un lucru rar. România era însă o ţară bogată, cu oameni bine educaţi, deştepţi de la natură, şi doar cuplul dictatorial ne împiedica să trăim bine, îngrădindu-ne astfel libertatea şi dreptul de a ne decide singuri soarta, cu alte cuvinte democraţia.

Partea proastă este că schimbarea postdecembristă a deschis calea pe care informaţia a năvălit peste noi: afară erau multe alte lucruri de care nu auzisem, de la iaurtul cu fructe, la PC-uri 286. Casele, legumele, Coca-Cola, vinul, berea, televiziunea, supermarketul, automobilele, căile de îmbogăţire pe spinarea altora, pînă şi plasticul arăta altfel! Toate acestea au venit treptat şi la noi. Unele însă par a nu mai veni niciodată. Între ele se numără lipsa prafului de pe străzi, politicienii care nu sînt corupţi, autostrăzile, respectarea legilor, un sistem şcolar decent, spitale care nu se dărîmă peste tine sau pe care guvernul nu le închide, salarii mai mari, mai multă egalitate. Emigrantul SUA dintr-o piesă Timpuri Noi de prin 1992 s-a multiplicat şi para-multiplicat, ajungînd undeva pe la cota 2-4 milioane (nici măcar atîta lucru nu ştim!), localizîndu-se mai ales în ţări europene de unde vine acasă des şi ne spune cum trăieşte el. Sate întregi s-au strămutat de facto în Spania. Călătorim şi vedem cu ochii noştri cum arată Budapesta, Viena, Parisul, Londra, Berlinul, Milano.

Vedem că noi nu avem bani, dar că unii dintre noi au. Încă nu realizăm pe de-a-ntregul ceea ce îmi spunea un coleg de liceu stabilit în Anglia: „În România se poate cîştiga mai mult decît oriunde“. Aflu stupefiat de o secretară care cîştigă 30.000 lei pe lună, net, la o fundaţie care rulează fonduri europene. Da, ştiu, astfel de organizaţii constituie viitorul nostru, iar ele dezvoltă societatea civilă, aduc peste noi duhul democraţiei şi îi asistă pe cei în nevoie. Dimpreună cu restul naţiunii, îmi dau seama că la noi e cam naşpa. Grila mea subiectivă spune că e naşpa. Nu banii contează aici, sau accesul la cărţi şi cultură, ci faptul că nimic nu pare a se schimba, faptul că referenţialul meu concret nu mai este mizeria şi uniformitatea lagărului comunist, ci diversitatea şi posibilităţile vestice. Da, ştiu că peste tot sînt guverne corupte şi politicieni venali, dar aceştia au de regulă limite mai restrînse, iar evaluarea lor şi votul depind şi de eficienţă. Nu cred că în vreo ţară din Vest un ministru care a gestionat transporturile, ajuns preşedinte, ar putea să-şi permită să-i invite cu dispreţ pe vizitatori să evite drumurile de a căror stare a răspuns. Astfel de gesturi, asociate cu blamarea permanentă a Parlamentului, nu fac altceva decît să reducă interesul faţă de democraţie şi să sporească atracţia spre autoritarism. La urma urmei, să nu uităm că alternative non-democratice – precum guvernarea de către tehnocraţi sau de către militari – sînt mai populare la noi decît în mai toate ţările UE, iar deceniul de aur al României, cel cu o creştere fără precedent (anii 1930) este dominat de împletirea domniei autoritare a lui Carol al II-lea cu ascensiunea legionarismului. Practic, în ultimul secol, ca regim autoritar, comunismul nu constituie excepţia, abaterea de la regulă fiind mai degrabă democraţia. Pe de altă parte, pentru majoritatea populaţiei, discuţia despre libertate şi democraţie este puţin importantă. Stagiul de dezvoltare în care ne aflăm face să primeze nevoile materiale. Or, veniturile sînt mai mici ca în Vest, inegalitatea este mai accentuată şi continuă să crească, localităţile prăfuite şi fără spaţii verzi adăpostesc imobile mai urîte, mai mici, cu utilităţi precare, autostrăzile lipsesc. Ca în orice societate lipsită de preocupări sofisticate şi închistată în dificultăţi financiare, media este dominată de nevoia de a arăta că ai – iar rochiţa Elenei Udrea şi automobilul lui Gigi Becali sînt doar mici picături de apă în oceanul neputinţei de a produce ceva interesant. Nimic altceva decît o tranziţie de la nasol la naşpa, într-o ţară care continuă să fie slab educată şi care este afectată de o migraţie masivă. Pozitiv rămîne faptul că acum ştim cu adevărat unde sîntem şi pare că UE e dispusă să ne ajute. De aici speranţa că, de la un punct încolo, vom prelua modelul vestic, vom merge mai mult la şcoală, vom citi cînd mergem la plajă, iar imigranţii asiatici şi africani, care vor veni, ne vor ajuta să clădim o societate ceva mai ancorată în secolul XXI…  

Bogdan Voicu este sociolog, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române şi conferenţiar asociat la Catedra de Sociologie a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
România a intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai mare paradă moto din lume. Nu mai puțin de 3.722 motocicliști au participat la parada de pe ruta Pitești-Mioveni FOTO VIDEO
Nu mai puțin de 3.766 de motocicliști din toată România au luat parte sâmbătă 15 iunie la Pitești la cea mai mare paradă moto din lume, ce a doborât precedentul record, stabilit acum aproape cinci ani în Statele Unite ale Americii.
image
Imagini greu de privit filmate pe o șosea din Marea Britanie. Un polițist lovește intenționat cu mașina un vițel scăpat pe străzi: „Ce fel de monstru...?” VIDEO
Momente îngrozitoare petrecute pe o stradă din Marea Britanie, acolo unde un echipaj de poliție a lovit un vițel scăpat liber. Bietul animal a fost lovit de două ori cu autospeciala, iar martorii au catalogat intervenția drept una brutală, potrivit Daily Mail.
image
Românii, cei mai puțin educați cetățeni ai Europei. O nouă statistică arată că tinerii noștri nu aleg să continue studiile după liceu
Proporția populației cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, femeile fiind, în general, cele mai educate.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.