Despre tranziție, de la nasol la nașpa

Prin anii ’60, cercetătorul american Mollie Orshansky avea să facă o observaţie care a devenit esenţială pentru studiile despre sărăcie. Asemenea frumuseţii – a spus ea – sărăcia rezidă în ochii privitorului. Cu alte cuvinte, indivizii sînt sărăci sau nu în funcţie de grila cu care este evaluată starea lor de sărăcie. Astăzi lucrăm încă cu concepte precum „sărăcie absolută“ şi îi etichetăm drept sărăci, de exemplu, pe cei care trăiesc cu mai puţin de un dolar (PPP) pe zi. Acest exerciţiu constituie mai degrabă un mod de a produce un instrument util de ordonare a indivizilor şi societăţilor. Altfel însă, sărăcia, precum frumuseţea, este relativă la grila de evaluare. Amintiţi-vă cum arătau frumoasele din pînzele Renaşterii. Formele lor planturoase defineau idealul de frumuseţe feminină al epocii şi nu au aproape nimic de-a face cu felul în care arată silfidele fotomodele de astăzi. 

Acest lucru trimite rapid la o altă propoziţie esenţială în studiul sărăciei, care postulează relativitatea acesteia. Relativitatea este legată firesc de grila de evaluare, dar şi aceasta, la rîndul său, este determinată social de standardele de moment ale locului. În funcţie de cum arată societatea în care trăieşti, a nu avea iaht poate reprezenta o dovadă de sărăcie crîncenă sau poate constitui normalitatea. Puteţi desigur pune orice în locul iahtului: televizor, BMW, o masă caldă pe zi, o haină groasă, paturi separate pentru toţi membrii gospodăriei, un concediu pe an etc. Acestea sînt mai mult sau mai puţin importante în funcţie de felul cum arată societatea. Să nu ai bani să îţi cumperi cărţi de citit poate fi o indicaţie de sărăcie în multe ţări, în timp ce în altele constituie un lucru mărunt. Dacă vă îndoiţi, puteţi încerca două experimente: mergeţi la plajă, în Grecia, într-un hotel all-inclusive cu turişti români. Staţi două zile pe plajă sau la piscină. Notaţi cîte persoane citesc cărţi. Mutaţi-vă apoi punctul de observaţie în hotelul învecinat: aceeaşi calitate, aceleaşi costuri, acelaşi tip de plajă, dar turiştii sînt britanici, sau francezi, sau germani, sau cehi. Notaţi din nou numărul de persoane care citesc cărţi pe plajă sau la piscină. Aveţi deja o reprezentare asupra standardelor sociale în ţări diferite. 

În fine, încheind povestea legată de sărăcie, să notez un alt aspect esenţial. Este desigur important să etichetezi indivizii drept sărăci sau bogaţi. Nu poţi dezvolta politici de redistribuire fără a le evalua impactul (în fine, nu poţi face asta în societăţi raţional-civilizate!), iar pentru aceasta este bine să ai grile de estimare a bunăstării indivizilor. Astfel de grile însă, de regulă, ţin cont doar de modul în care societatea priveşte indivizii, nu şi de modul în care indivizii îşi definesc nevoile personale. A nu avea televizor este un indicator de sărăcie, conform standardelor mai tuturor societăţilor europene. Pentru din ce în ce mai mulţi însă, refuzul de a avea televizor tinde să constituie o opţiune care nu are de-a face cu starea materială. Pentru aceştia, Internetul substituie televiziunea, calculatorul devenind mult mai ofertant în ce priveşte accesul la informaţie, dar şi posibilităţile de entertainment.

Prin urmare, pentru fiecare individ în parte, mai importantă este grila personală de evaluare, decît cea generală aplicată extern întregii societăţii. Evaluările subiective, acele scale ale preferinţelor folosite în studiul pieţei, sînt cele care îi fac pe oameni să se considere sărăci sau bogaţi, fericiţi sau nefericiţi, împliniţi, satisfăcuţi, mulţumiţi. Ceea ce contează în evaluare sînt propriile aspiraţii, iar acestea sînt modelate, la rîndu-le, de aspiraţiile şi posibilităţile cadrului lor de referinţă: grupul imediat de prieteni şi rude, cei cu care individul vine în contact nemijlocit şi care contează pentru el, starea societăţii ca întreg… Importantă este şi informaţia despre cum se poate trăi şi cum îşi doresc cei din grupul semnificativ de referinţă să trăiască. Grilele noastre interioare devin deopotrivă subiective şi relative şi sînt modelate de cunoaşterea despre ce fac alţii. 

Din acest punct de vedere, sărăcia comunistă era uşor de suportat: eram cu toţii parte a unui imens lagăr, în care mai toţi cei cu care intram în contact trăiau cam la fel de nasol. Excepţie făcea doar o îngustă pătură de înalţi activişti de partid, la care însă nu toată plebea avea acces. Majoritatea românilor nu prea interacţionau cu străini. Puteai afla despre cum trăiau aceştia de la polonezii răzleţi rătăciţi pe litoral, de la cei pe care îi vedeam la televiziunea bulgară şi sîrbă, de la iugoslavii care vindeau blugi Pop 84 în talciocurile din Banat, de la studenţii arabi şi vietnamezi. Toţi, deşi ceva mai înstăriţi, nu mult diferiţi de activiştii români. Altfel, cunoaşterea era mediată de spusele celor de la „Europa liberă“, care însă rar făceau referire la cum se trăieşte în Vest, şi de emisiuni ale televiziunii române, precum Din lumea capitalului, acolo unde aflai despre decimarea populaţiei vestice datorită consumului de droguri şi omniprezenţei SIDA. 

Pentru majoritatea populaţiei, la începutul anilor ’80, grila subiectivă cred că spunea că societatea românească este una bunicică: toată lumea avea ce mînca, avea unde merge la muncă, avea o casă, mergea la şcoală, trăiam aproape la fel de bine ca în Vest, feriţi însă de droguri şi SIDA, ca într-o adevărată peşteră platoniană. Ne lipsea însă o chestie abstractă, numită libertate. Aceasta a devenit din ce în ce mai importantă odată cu plata datoriilor externe şi reducerea programului TV, nedifuzarea noilor sezoane din Dallas (pînă la urmă cine l-o fi omorît pe JR??), rărirea drastică a meciurilor de fotbal televizate, raţionalizarea alimentelor, pana, frecventă, de curent, gaze şi apă caldă care afecta diferenţiat România, faptul că la Bucureşti puteai cumpăra salam de vară, dar la Ploieşti nu aveai aproape nici o şansă, că locuinţele deveniseră un lucru rar. România era însă o ţară bogată, cu oameni bine educaţi, deştepţi de la natură, şi doar cuplul dictatorial ne împiedica să trăim bine, îngrădindu-ne astfel libertatea şi dreptul de a ne decide singuri soarta, cu alte cuvinte democraţia.

Partea proastă este că schimbarea postdecembristă a deschis calea pe care informaţia a năvălit peste noi: afară erau multe alte lucruri de care nu auzisem, de la iaurtul cu fructe, la PC-uri 286. Casele, legumele, Coca-Cola, vinul, berea, televiziunea, supermarketul, automobilele, căile de îmbogăţire pe spinarea altora, pînă şi plasticul arăta altfel! Toate acestea au venit treptat şi la noi. Unele însă par a nu mai veni niciodată. Între ele se numără lipsa prafului de pe străzi, politicienii care nu sînt corupţi, autostrăzile, respectarea legilor, un sistem şcolar decent, spitale care nu se dărîmă peste tine sau pe care guvernul nu le închide, salarii mai mari, mai multă egalitate. Emigrantul SUA dintr-o piesă Timpuri Noi de prin 1992 s-a multiplicat şi para-multiplicat, ajungînd undeva pe la cota 2-4 milioane (nici măcar atîta lucru nu ştim!), localizîndu-se mai ales în ţări europene de unde vine acasă des şi ne spune cum trăieşte el. Sate întregi s-au strămutat de facto în Spania. Călătorim şi vedem cu ochii noştri cum arată Budapesta, Viena, Parisul, Londra, Berlinul, Milano.

Vedem că noi nu avem bani, dar că unii dintre noi au. Încă nu realizăm pe de-a-ntregul ceea ce îmi spunea un coleg de liceu stabilit în Anglia: „În România se poate cîştiga mai mult decît oriunde“. Aflu stupefiat de o secretară care cîştigă 30.000 lei pe lună, net, la o fundaţie care rulează fonduri europene. Da, ştiu, astfel de organizaţii constituie viitorul nostru, iar ele dezvoltă societatea civilă, aduc peste noi duhul democraţiei şi îi asistă pe cei în nevoie. Dimpreună cu restul naţiunii, îmi dau seama că la noi e cam naşpa. Grila mea subiectivă spune că e naşpa. Nu banii contează aici, sau accesul la cărţi şi cultură, ci faptul că nimic nu pare a se schimba, faptul că referenţialul meu concret nu mai este mizeria şi uniformitatea lagărului comunist, ci diversitatea şi posibilităţile vestice. Da, ştiu că peste tot sînt guverne corupte şi politicieni venali, dar aceştia au de regulă limite mai restrînse, iar evaluarea lor şi votul depind şi de eficienţă. Nu cred că în vreo ţară din Vest un ministru care a gestionat transporturile, ajuns preşedinte, ar putea să-şi permită să-i invite cu dispreţ pe vizitatori să evite drumurile de a căror stare a răspuns. Astfel de gesturi, asociate cu blamarea permanentă a Parlamentului, nu fac altceva decît să reducă interesul faţă de democraţie şi să sporească atracţia spre autoritarism. La urma urmei, să nu uităm că alternative non-democratice – precum guvernarea de către tehnocraţi sau de către militari – sînt mai populare la noi decît în mai toate ţările UE, iar deceniul de aur al României, cel cu o creştere fără precedent (anii 1930) este dominat de împletirea domniei autoritare a lui Carol al II-lea cu ascensiunea legionarismului. Practic, în ultimul secol, ca regim autoritar, comunismul nu constituie excepţia, abaterea de la regulă fiind mai degrabă democraţia. Pe de altă parte, pentru majoritatea populaţiei, discuţia despre libertate şi democraţie este puţin importantă. Stagiul de dezvoltare în care ne aflăm face să primeze nevoile materiale. Or, veniturile sînt mai mici ca în Vest, inegalitatea este mai accentuată şi continuă să crească, localităţile prăfuite şi fără spaţii verzi adăpostesc imobile mai urîte, mai mici, cu utilităţi precare, autostrăzile lipsesc. Ca în orice societate lipsită de preocupări sofisticate şi închistată în dificultăţi financiare, media este dominată de nevoia de a arăta că ai – iar rochiţa Elenei Udrea şi automobilul lui Gigi Becali sînt doar mici picături de apă în oceanul neputinţei de a produce ceva interesant. Nimic altceva decît o tranziţie de la nasol la naşpa, într-o ţară care continuă să fie slab educată şi care este afectată de o migraţie masivă. Pozitiv rămîne faptul că acum ştim cu adevărat unde sîntem şi pare că UE e dispusă să ne ajute. De aici speranţa că, de la un punct încolo, vom prelua modelul vestic, vom merge mai mult la şcoală, vom citi cînd mergem la plajă, iar imigranţii asiatici şi africani, care vor veni, ne vor ajuta să clădim o societate ceva mai ancorată în secolul XXI…  

Bogdan Voicu este sociolog, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române şi conferenţiar asociat la Catedra de Sociologie a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu.

Foto: L. Muntean