Cine e românii şi ce vrea ei?

Apărut în Dilema veche, nr.105, 26 Ian 2006

Simplu, complicat sau inutil?

Lumea poate fi simplă sau complicată. Depinde de fiecare dintre noi cum vrea să se uite la ea. Oamenii au ocupaţii diferite: Dorel descarcă nisipul din remorcă cu lopata. Gigel acţionează maneta şi remorca se descarcă automat. Maria preferă să privească cerul. Printr-o lentilă. Carmen are o hîrtie de ştampilat pentru fiecare gînd, pentru fiecare faptă. Alex construieşte case, cocoţat pe schele. Tudor împarte lumea în nebuni şi în mişei.

Fiecare dintre ei a ales o altă strategie de viaţă. Că sîntem sau nu de acord, fiecare are, în felul lui, dreptate să procedeze astfel. La urma urmei, plăcutul, ca şi frumosul, are nenumărate feţe.
Problema este că toată varietatea asta poate crea confuzii, dacă nu eşti deprins cît de cît să te descurci în desişul ei. Mai simplu ar fi ca oamenii să fie simpli, unidimensionali, perfect predictibili.

Dacă orice german ar fi tacticos, orice american - pragmatic, iar orice italian ar vorbi non-stop, lucrurile ar fi foarte simple. Am şti imediat cum să-i abordăm pe fiecare. Sau măcar pe majoritatea lor, acceptînd şi unele excepţii, de dragul regulii.

Din nefericire pentru cei ce îşi doresc astfel de lucruri simple, încununate de victorii facile ale înţelegerii, lumea nu e chiar aşa de simplă. În afară de alb şi negru, o infinitate de nuanţe ne populează existenţa. Iar asta se petrece pentru o infinitate de dimensiuni, fiecare din ele definitorie şi importantă pentru fiecare individ în parte.

Începutul modernităţii a fost caracterizat intelectual de încercarea de a menţine lumea simplă, controlabilă. Progresul tehnic aducea cu el incertitudinile legate de o schimbare din ce în ce mai rapidă, implicînd contacte frecvente cu lumi, oameni şi moduri de viaţă diferite. Nevoia de a pune etichete simplificatoare apărea ca o reacţie firească. Elitele încercau să diferenţieze fiecare popor şi rasă de alte naţii, uşurînd înţelegerea lumii, ca şi definirea unei identităţi proprii, în contextul constituirii statelor-naţiune. Era şi o cale de a afirma superioritatea unor naţiuni faţă de celelalte.

Pentru mulţi (vezi excelenta carte a Monicăi Heintz, Etica muncii la românii de azi, Editura Curtea Veche, 2005), intelectualitatea românească încă mai are obsesia de a identifica acel ceva unic, irepetabil, definitoriu pentru poporul român. Senzaţia mea este că am început de destul timp să scăpam de obsesia în cauză, de concentrarea neproductivă a eforturilor în această direcţie. Nu pot însă să neg că o bună parte a societăţii trăieşte cu iluzia unei divinităţi neînţelese a românismului...

Util

Totuşi întrebarea din titlu nu este tocmai inutilă. E folositor să ştii cum eşti la un moment dat, cum gîndeşti şi cum te comporţi, tu şi cei din jurul tău. Te ajută să te înţelegi mai bine, să te compari şi să te cunoşti prin raportare la ceilalţi.

Trăsăturile unui popor nu există per se, aşa cum trăsăturile umanităţii sînt greu de definit în absenţa unor extratereştri (ce i-o fi făcînd pe oameni diferiţi faţă de alte trestii gînditoare?). Atributele dominante ale poporului pot fi însă bine definite la fiecare moment istoric şi prin raportare la alte popoare. Societăţile, ca şi oamenii, se schimbă însă în timp. Întîmplător sau nu, cele europene au urmat cu toate, mai devreme sau mai tîrziu, cam aceeaşi direcţie. În ultimele secole, ele au fost, pe rînd, tradiţionale - experimentînd cu toate autoritarismul. Unele s-au modernizat mai repede, altele (cu precădere în Est) continuă sau abia încep să se modernizeze. Mai ales cele vestice trec de cîteva decenii, uşor-uşor, către altceva, postmodern.

Aceste schimbări nu sînt omogene. Nici o societate nu trece simultan, în întregul ei, de la un stagiu la altul şi nici nu există limite clare între stagii. Ele sînt mai degrabă nişte etichete simbolice, vag definite. Unele grupuri, regiuni sau indivizi se schimbă mai repede, alţii mai încet. Ţările nordice se află în avangarda postmodernităţii valorilor sociale, dar mai găseşti printre ele semnificative enclave profund tradiţionale. La extrema opusă (dintre ţările europene), în Albania - spre exemplu - întîlneşti grupuri complet postmoderne.

Categoriile vehiculate mai sus denotă şi moduri de a gîndi, iar cele dominante într-o societate devin atributele definitorii ale acelei societăţi, ale acelui popor. A te întreba cum sînt românii - departe de a fi o copilărie cum o sugerează titlul articolului - este un lucru serios, important. Desigur însă, să proclami ca pe un adevăr absolut unicitatea şi persistenţa românismului, să protestezi împotriva alterării acestuia riscă să fie, în contemporaneitate, doar un teribilism demagogic. De aici nevoia de a lua lucrurile mai în glumă, aşa cum o face titlul.

Dincolo de toate acestea, să nu uităm că învăţăm cu toţii la şcoală, iar mai apoi modelăm zilnic prin interacţiunea cu co-naţionalii noştri, o sumedenie de stereotipuri identitare care ne marchează mai apoi întreaga viaţă. Învăţăm că sîntem, ca naţie, ospitalieri, harnici, deştepţi, cinstiţi, cu suflet poetic, persecutaţi de alţii, aleşii lui Dumnezeu.

Haideţi să speculăm un pic asupra cîtorva dintre aceste stereotipuri!

Ospitalieri?
Carol I ne-a găsit a fi ospitalieri. Acesta ar fi un fapt. Legenda zice că Lisimah, macedoneanul, ne-a găsit a fi la fel de ospitalieri. Sau cel puţin aşa i s-a părut a fi Dromihete, despre care ne place să zicem că ne-a fost strămoş. Există numeroase alte mărturii ale unor călători vestici, care ne-au găsit încă din vechime a fi ospitalieri. Este un fapt.

James Cook şi alţi exploratori i-au găsit pe aborigeni a fi serviabili şi ospitalieri. Nişte sălbatici de treabă, aşa cum le-o cerea eticheta. Bronislaw Malinowsky şi alţi antropologi au zis, mai tîrziu, acelaşi lucru despre populaţiile cu care au intrat în contact. La fel se întîmplă şi dacă ne uităm astăzi pe Discovery Channel sau National Geographic: toate populaţiile izolate de lume, pentru care tehnologia noastră nu există, se dovedesc a fi izbitor de ospitaliere la interacţiunea iniţială cu străinul bizar venit să îi viziteze.

Cînd culegem datele în cadrul unor sondaje de opinie, cîteva zeci de operatori de interviu pleacă în cîteva zeci de localităţi răspîndite în ţară şi intervievează cam o mie de interlocutori. Operatorii experimentaţi evită oraşele, în special pe cele mari, preferă locuri îndepărtate, mai sărace în infrastructură, în care mai rar calcă unul străin de sat: acolo eşti mai bine primit, ai şanse bune de a fi omenit cu un pahar de vin, cu o cafea, cu puţină dulceaţă.

Mi se pare numai mie sau e vorba de nişte indivizi mai evoluaţi tehnologic, primiţi din curiozitate, teamă şi ospitalitate de către alţi oameni, cu resurse materiale mai puţine?

Deştepţi?
Greu de spus. Dacă ne luăm după rezultatele la olimpiadele şcolare, sîntem (surpriză?) un pic mai sus de jumătatea clasamentului. Dacă ne luăm după testele internaţionale, la care răspund, o dată la cîţiva ani elevii de clasa a VIII-a, sîntem tot acolo (sau, dacă luăm în considerare doar Europa, ne clasăm cu brio pe una din ultimele poziţii). Asta nu zice însă nimic despre inteligenţa nativă. E posibil să fie vorba de un sistem de învăţămînt prost gîndit (ce e drept, e bizar că sistemul acesta nu vine din neant, ci e gîndit de aceiaşi oameni inteligenţi care mai apoi pătimesc de pe urma sa).
Am putea să vedem şi cîţi inventatori, muzicieni, scriitori, ingineri, doctori, cărturari etc. celebri am dat omenirii. Putem raporta numărul lor la dimensiunea populaţiei - ca să nu ne facă americanii concurenţă neloială - şi să ne comparăm cu alţii. Ce e drept însă, comparaţia ar putea să fie un pic strîmbă, date fiind diferenţele de dezvoltare, de tehnologie, de bani, care ar putea împiedica inteligenţa să se manifeste...

Harnici?
Conform Eurostat (Biroul de statistică al Comunităţii Europene), românii care muncesc, lucrează în medie 41,4 ore pe săptămînă în ocupaţia principală, adică cel mai mult între statele membre sau candidate la UE. Considerînd şi al doilea job, ajungem pe la 51 de ore, la fel ca turcii, cu cîteva ore bune pe săptămînă mai mult decît locul 3. Cea mai mare parte a acestor munci este realizată în sectoare slab productive. În plus, pentru mulţi, o parte din timpul de lucru este încă... timp liber. E greu de spus prin urmare dacă sîntem chiar cei mai harnici, însă sigur nu sîntem între cei puturoşi!

Invidiaţi? Blagosloviţi? Persecutaţi?
Mulţi te-au duşmănit, că eşti neam blagoslovit. Aşa e! De aceea UE, Rusia, China şi SUA se bat astăzi să se integreze alături de noi. E adevărat că, fiind "pavăza creştinătăţii", i-am ţinut pe turci departe de Paris. Parcă însă la fel au făcut şi bulgarii, ungurii, sîrbii... Cît despre războaie, ţările europene au avut în Evul Mediu o tradiţie în a se ataca unele pe celelalte. Nu văd de ce noi ne-am crede mai invidiaţi sau mai persecutaţi decît alţii.

Mîndria de a fi român - ce spune statistica

European/World Values Survey, un sondaj de opinie periodic, oferă oportunitatea de a vedea cît de mîndri de naţionalitatea lor sînt locuitorii din 81 de ţări. Jumătate dintre români sînt "foarte mîndri" de etnia lor, similar scorurilor înregistrate de britanici, unguri, danezi sau armeni. Mîndria de fi român, pentru români, este mai ridicată decît cea de a fi francez, pentru francezi, sau de a fi italian, pentru italieni (lista poate continua cu Suedia, Germania, Bulgaria, Olanda, Belgia etc.). La polul opus, austriecii, polonezii, albanezii, finlandezii, turcii şi alte popoare europene sînt mai mîndri de naţionalitatea lor decît media. Cu alte cuvinte, românii se plasează cam la media europeană în ce priveşte mîndria faţă de propria apartenenţă etnică.

Ce înseamnă totuşi a fi român
Pentru fiecare dintre noi, a fi român înseamnă altceva. Pentru unii, românismul este echivalentul buricului tîrgului, pentru alţii, e capătul pămîntului. Unii sînt fericiţi, alţii suferă că s-au născut aici.

Pentru mine, românii sînt oameni ca oricare alţii. Nu sînt nativ mai proşti ori mai deştepţi, mai harnici sau mai puturoşi, mai buni sau mai răi, mai calmi sau mai nervoşi. Se nasc la fel ca ceilalţi. Expresiile noastre comportamentale sînt însă determinate de diferite stagii de dezvoltare socială, în care se află societăţile cu care ne comparăm.

Comparaţia este şi ea cu dublu sens. Noi ne definim în stereotipuri pozitive. Alţii ar putea avea o altă părere. Un sondaj realizat recent în Polonia identifica ţiganii drept etnia valorizată cel mai negativ de către polonezi. Pe locul următor erau românii.

Francezii au iniţiat anul trecut sondaje în ţările vecine pentru a afla cum sînt văzuţi. Rezultatul i-a surprins: vecinii lor îi defineau în principal cu trăsături negative. Oare ce opinie or avea bulgarii, ucrainenii, sîrbii, ungurii şi moldovenii despre noi? Merită oare să cerem Guvernului să dea nişte bani ca să aflăm asta?

Dincolo de stereotipuri - mărcile identitare
Dincolo de stereotipuri, există ceva care, în opinia mea, este mai important în a te defini. Acelaşi sondaj indică şi faptul că, în majoritatea ţărilor europene, România nefăcînd excepţie, oamenii se identifică mai degrabă prin locul de unde vin, prin localitate, nu prin ţara de apartenenţă.
Locul este spaţiul construit care poartă nume precise, familiare, precum numele străzilor, care are o geografie pe care o ştii cu ochii închişi.

Din păcate, nu este şi cazul nostru, unde graţie (şi) comunismului locurile se schimbă mereu, iar străzile, săracele, nu mai au nume. Amintiţi-vă de locul acela din Bucureşti numit ba Piaţa Palatului, ba Piaţa Revoluţiei. Sau despre strada cu atîtea nume că nu mai ştii cum o cheamă: Elisabeta (fostă Kogălniceanu) - sic!, Republicii, 6 Martie... Sau despre Calea Oilor din Ploieşti, care azi se cheamă Gheorghe Doja (un ploieştean get-beget!).

O altă marcă identitară puternică sînt obiceiurile. În America, Halloween, Thanksgiving şi 4 Iulie unesc întreaga naţiune. La noi, Ziua Naţională e plasată iarna, cînd numai de defilare şi mici cu bere nu îţi arde. Cît despre obiceiurile tradiţionale... Îmi amintesc cum în anii '70, copil fiind, făceam cîrduri de colindători şi mergeam cu Steaua pe 24 decembrie, mergeam cu Pluguşorul pe 31 şi cu Sorcova pe 1 ianuarie. Oamenii ne primeau cu nuci, covrigi, biscuiţi, mere - exact ca de Halloween. Spre sfîrşitul anilor '80, lucrurile au început să se schimbe. Colindătorii vroiau bani, nu dulciuri. Nu mai erau copii, ci vlăjgani. Începeau să vină din ce în ce mai devreme. În 2005 nu am fost surprins să fiu colindat pe 3 decembrie! Nu e de mirare că puţini mai primesc astăzi colindători. Iar cei ce vin cu Pluguşorul 7-8 zile în şir, pocnind cu petarde, în loc de bici, la ore la care oamenii mai şi dorm, luînd pauze de masă între blocuri, soldate cu resturi aruncate pe jos, nu fac altceva decît să polueze în continuare obiceiul, cîndva o marcă identitară.

Ce vor românii

Românii nu sînt, ei devin. Nu există trăsături native definitorii ale naţiei, ci doar moduri de a gîndi în schimbare. Stereotipurile care ne defineau ieri se prea poate să nu mai fie valabile astăzi, însă asta nu trebuie să ne îngrijoreze neapărat. În urmă cu cîteva mii de ani, probabil că încă ne ocupam cu vînatul, trăiam în alt spaţiu geografic şi dormeam sub cerul liber. Astăzi toate aceste atribute s-au schimbat. Nu cred însă că acesta este un lucru rău.

Ceea ce mie nu îmi place este că ne încălcăm sistematic elementele de continuitate reprezentate de mărcile identitare: obiceiurile tradiţionale, numele străzilor şi al locurilor. E posibil să fie o chestie de gust, dar persistenţa acestora cred că era ceea ce ne definea cu adevărat şi ceea ce contribuie cu adevărat la farmecul vieţii. Din fericire, încă nu e timpul trecut să ne reînviem adevărata tradiţie şi nu demagogia tradiţională la care ceilalţi europeni au cam renunţat. Nu e uşor, dar se poate. Totul este să vrem asta.