Unidimensionala banalitate
Deschid una dintre paginile de Facebook a comunei unde locuiesc. În colțul din stînga e indicat numărul de membri ai comunității virtuale: cu cîteva sute peste 14 mii. Pe grupul respectiv sînt cel puțin zece postări în fiecare zi. Multe dintre ele solicită sfaturi despre unde găsești ofertanți de servicii în localitate sau despre cum să faci mici lucruri prin gospodărie.
Spre exemplu, zilele trecute o doamnă a întrebat cum ar putea scăpa de cîrtițe. A explicat dînsa că acestea vin și îi distrug gazonul și a expus soluțiile pe care le-a încercat. Pînă în clipa în care scriu, s-au schimbat pe această temă 53 de comentarii. Cam două treimi dintre răspunsuri i-au oferit soluții de varii feluri, majoritatea axate pe utilizarea unor animale de companie. Restul au fost acuze din partea celor ce ocrotesc animalele, persoane nobile ce au indicat explicit că ar fi bine să scape cîrtița de doamna cu pricina. Chiar și atunci cînd cea care a postat inițial a explicat că nu dorește să ucidă cîrtița, ci doar să aibă o conviețuire pașnică cu aceasta, acuzele au continuat, destul de agresive.
O altă doamnă a postat cu cîteva săptămîni în urmă despre faptul că ar dori o bonă. Era vorba de o familie tînără, cu ambii soți lucrînd, aflați la primul lor copil. Au precizat programul de lucru al prezumtivei bone și ce buget ar avea, solicitînd recomandări din partea comunității virtuale. Jumătate dintre răspunsuri au fost recomandări de varii feluri. Altă jumătate a constat din miștouri legate de nivelul salariului, unele de o răutate agresivă neașteptată, învinuind practic pe cea care postase de faptul că ar fi lipsită de resurse. Am căutat acum postarea, dar a dispărut. Probabil, inițiatoarea a șters-o.
Astfel de exemple nu sînt neapărat frecvente, dar nici nu sînt rare în comunitatea virtuală despre care v-am vorbit. Comuna este bine educată, cu un procent de absolvenți de universitate mult peste medie. Locuiesc aici și cîteva celebrități. Prețurile caselor sînt mari, iar starea materială a locuitorilor este destul de mult peste media europeană. Oamenii sînt volubili, atunci cînd vine vorba de scris pe Facebook. Unii sînt săritori. Alții simt nevoia de a demonstra cine sînt ei.
Aceștia din urmă sînt interesul acestui text. Ei sînt cei ce s-au stropșit la doamna cu cîrtița, ei sînt cei ce au înspăimîntat cuplul ce căuta o bonă. Dar cei cu cîrtița și cei cu bona nu sînt aceiași. Primii sînt iubitori ai animalelor, vocali apărători ai unor drepturi apărute recente pe agenda omenirii, niște oameni care sînt în general definiți drept progresiști. Ceilalți fac bullying plecînd de la nevoia de a arăta cît de săraci sau zgîrciți sînt ceilalți și vin, de regulă, din zona mai conservatoare a societății.
Dar să nu generalizăm încă.
Grupul de Facebook despre care vorbesc este unul interesant prin deschiderea sa către exterior. Acolo nu se dezbat doar chestiuni interesante pentru comunitate, ci postările sale pot fi accesate de oricine. Spre exemplu, dacă aș posta acolo, toți prietenii mei de Facebook ar primi postarea respectivă în feed. Prin urmare, nu mai postez acolo. Prietenii mei nu sînt vinovați cu nimic să fie supuși expunerii nude a chestiunilor de interes pentru comuna în care locuiesc eu. Ar fi ca și cum le-aș invada viața cu chestiuni care nu îi privesc.
Grupul de Facebook despre care vorbesc a avut un sondaj pe această temă cu cîțiva ani în urmă. A prevalat dorința membrilor de a avea un grup public, motivată de dorința ca grupul să fie un exemplu public pentru toți oamenii din univers.
După o vreme am încercat să propun reluarea sufragiului. Un moderator mi-a explicat că nu e cazul să fie un alt sondaj. Nu a contat faptul că dimensiunea grupului, practic, se dublase (acum s-a triplat). La urma urmei, m-am gîndit eu, dacă România l-a ales pe Iliescu președinte în 1990, de ce s-ar mai fi făcut vreodată alegeri??
Ca exemplu public, grupul este minunat. Cu aproximativ un an în urmă, un domn a găsit un bilețel în parcarea unuia dintre centrele comerciale locale (un mall cu hypermarket și vreo zece alte magazine mari). Era o listă de cumpărături, scrisă cu pixul, pe o foaie ruptă dintr-un carnet. Scrisul și cuvintele folosite dezvăluiau o persoană în vîrstă, alfabetizată cu multe decenii în urmă. Domnul care posta biletul este președinte de ONG implicat în educație și membru cotizant al unui partid progresist. Biletul găsit în parcarea de la hypermarket a fost însoțit de comentariul: „Oare asa a evoluat educația în România ultimilor 30 de ani? Accident sau voința politica?”. Absența diacriticelor aparține autorului postării. Comentariile au inclus expresii neaoșe, pe care le pot reproduce fără a încălca vreun drept la viață privată, fiindcă le preiau din spațiul public, de pe un grup ce se dorește a fi exemplu public, și le reproduc în ortografia originală, adică exact așa cum au fost postate: „Ne meritam soarta, o tara da tot rahatu”; „Oare cum o aplica adausul comercial?”, „nu pare sa fie in romana”, „Fiț indulgenț, mălai a scris corect”, „Astia sînt cei care stiu tot despre Bill Gates, 5G si vaccinuri. :D:D:D Ps. Au drept de vot.”, „Astia sînt cei care au terminat scoala si acum inteleg politica si voteaza/nu voteaza”, și așa mai departe. Like-urile au curs la aceste comentarii.
Expertul ce a publicat fotografia a explicat doct, folosind un limbaj de lemn, că este vorba despre abandonul școlar, întîlnit și la sate, și la orașe, și care a fost „cimentat” de „politica celor care au condus pana acum România”, al căror mesaj a fost „axat în special pe mesaje orale”.
Un domn a căutat o atitudine mai moderată: „E greu sa vă dați seama că acolo a scris un copil mic? Nu ați trecut prin așa ceva? Lăsați răutățile că fiecare le avem pe ale noastre, unele mai «negre» ca altele”. Continuarea a fost o luptă de idei constructive. O doamnă a spus că „acolo a scris un analfabet, adult, nu un copil mic”. Un alt domn a remarcat, vorbind desigur la subiect: „Copil mic – pleonasm. Exista copil mare?”. Cel ce căutase moderația s-a radicalizat un pic: „da. Exista. Ce a fost cu tine de ai pus această întrebare?”. I s-a replicat: „Daca ma gandesc mai bine... ai dreptate! Chiar cunosc cativa :)”.
Mi-am dat și eu cu părerea, afirmînd că este vorba, cel mai probabil, de o persoană în vîrstă. O altă doamnă a spus cam același lucru, arătînd că are o mamaie ce scrie la fel. Un alt domn și o altă doamnă au scris lucruri similare. Am primit următorul răspuns public: „Bogdan Voicu, cu tot respectul, am cunoscut persoane tinere, cu studii superioare, care făcea aceleași greșeli de ortografie și același stil caligrafic. Tind sa cred ca este o rasa... Sau cam asa ceva”.
Postarea domnului ce a găsit o listă de cumpărături în parcare și a găsit de cuviință să o utilizeze ca motiv de public shaming nu este despre autorul listei de cumpărături, ci despre cel ce a difuzat-o și despre cei ce s-au amuzat la bullying-ul practicat de acesta. Comportamentul amintește de filmele americane despre adolescenți, în care majoretele caută să umilească fetele din afara grupului și uneori pe cele din grup pentru a-și sublinia superioritatea. Este vorba, pe de o parte, despre indivizi ce au uitat să depășească stagiul adolescentin și continuă să experimenteze accese de răutate pentru a vedea reacția celorlalți.
Este vorba și despre evidențierea unei relații de putere care devine esențială pentru anumite persoane, despre care aș spune că au două trăsături în comun. În primul rînd, au dificultăți de a se defini altfel decît uniliniar. Contează pentru ei o dimensiune oarecare și caută (uneori cu disperare) să o accentueze în ochii celorlalți. Mai sus, unii accentuau averea, alții educația, alții apartenența lor la progresism. La fel de bine puteau să afirme o altă apartenență ideologică (la conservatorism, spre exemplu), religioasă, de orientare sexuală, etnică, națională etc. Punînd accentul pe o unică dimensiune, duci la extrem nevoia de a accede spre vîrful acelei potențiale ierarhii, absolutizezi importanța acelui lucru, uiți că oamenii au și alte preferințe în afară de ale tale, că lumea este complexă, că uneori a face un lucru aparent bun poate implica costuri insurmontabile în alte domenii. Legionarii și naziștii, spre exemplu, erau persoane voluntare, puriste, ce doreau în esență binele tuturor. Îl doreau atît de mult încît oricine era diferit sau de altă opinie trebuia să dispară. Astfel au devenit niște monștri, așezînd o unică dimensiune înaintea tuturor celorlalte.
În al doilea rînd, vorbim probabil de plasarea într-o perspectivă a conflictului, a competiției, a non-cooperării. „Răutățile” derivă din nevoia de a arăta că ești cel mai tare, cel mai iubitor de animale, cel mai educat, cel mai avut, cel mai ecologist, cel mai apărător al familiei. Uiți că sînt și alții care au opinii, iar dacă te plasezi și în linia unidimensională de mai sus, bullying va fi reacția ta permanentă. Invidia va apărea imediat și te vei agăța mereu de o virgulă, de un pleonasm, sau vei inventa un motiv oarecare, precum „și-a găsit pe unul, nu o mai interesează planeta”. Vei urma calea lui Marx, definind viața drept un conflict permanent.
La urma urmei, este destul de greu să fii uniliniar și să te deplasezi într-o lume contemporană ce oferă numeroase alternative, numeroase căi de urmat. Îți va fi frică, vei căuta să îi oprești pe ceilalți de la a genera astfel de noi feluri de a fi. Vei căuta să le bagi pe gît egalitatea de gen, ecologismul, conservatorismul, interdicția de a avorta, nevoia de a performa la olimpiada internațională, nevoia de a arunca cu bani, kitsch-ul, arta fină, aparenta glagorie, ortodoxismul, ateismul, orice.
În momentul în care accepți că oamenii sînt diferiți și fiecare are dreptul de a se exprima așa cum se simte bine, fără a încălca drepturile celorlalți de a fi și a se simți bine, că între alb și negru sînt numeroase nuanțe de gri, iar alb-negrul este doar una dintre numeroasele dimensiuni existente, atunci se termină răutăcismele și strivirea corolei de minuni a lumii. Altfel, invadezi Ucraina ca să tragi un șut cretinilor care ar dori o lume liberă, lipsită de războaie și răutăți. Tai din resursele tuturor pentru a perpetua conflictul. Ești nefericit dacă toți au de toate și nu e nici unul care să sufere, eliminînd astfel importanța dimensiunii tale unice. Nu lași să moară o lume normativă, în care toți trebuie să fie identici ca nevoi și preferințe. Vii la televizor ca să le dai lecții tuturor, emfatic, împrăștiind în jur etichete, umilind pe unul sau pe altul. Te umfli în pene pe Facebook. Te dai exemplu personal, pentru că toți TREBUIE să fie ca tine.
Toți putem fi tentați de astfel de gesturi. Întrebarea este cît de mult am descoperit că lumea este infinit mai frumoasă fără ele, cît de mult conștientizăm că absența propriilor răutăți și vanități ne face să ne bucurăm de mai multe din deliciile din jur.
Bogdan Voicu este sociolog.
