Serviciile de azi… şi România de ieri

La începutul anilor 1970, lumea descoperea că era pe cale să se schimbe substanţial. Bunăstarea postbelică se bazase pe progresul tehnologic fantastic indus de eforturile de război. Acest lucru poate părea meschin, însă e una dintre consecinţele oarecum neaşteptate ale celui de-al Doilea Război Mondial. Principalii beligeranţi concentraseră resurse extraordinare pentru a susţine efortul de război, iar parte bună din finanţare se regăsise în cercetare. Era vorba mai ales de concentrarea pe inginerie, pe fizică şi chimie, ce sprijineau industria de război. Analizele, aparent aplicative, conduseseră la rezultate esenţiale pentru ceea ce o parte din lumea academică încă se încăpăţînează a desemna drept cercetare fundamentală. Progresele cu adevărat remarcabile se produceau în zona ştiinţelor exacte şi aveau să fie regăsite, imediat după război, în aplicaţii din cele mai diverse, de la comunicaţii şi transport pînă la electrocasnice.

Cunoaşterea se transfera treptat înspre fabrici, productivitatea muncii era pe o pantă mereu ascendentă, iar creşterea numerică a angajării în sectoarele direct productive începea să cunoască o stagnare. A lucra cu noile utilaje cerea şi cunoştinţe superioare, ceea ce făcea ca lucrători din ce în ce mai şcoliţi să constituie nevoia fundamentală a pieţei forţei de muncă. Ambele elemente – tehnologia superioară şi lucrătorii mai bine pregătiţi – conduceau la modificări substanţiale în ce priveşte eficienţa lucrului, iar productivitatea muncii era mereu mai ridicată. Cererea de forţă de muncă în industrie scădea. La fel se petrecea şi în agricultură.

În acelaşi timp, creşteau salariile, tot ca efect al productivităţii. Oamenii încetau a mai defini bunăstarea exclusiv în termeni materiali. Îşi doreau mai mult, iar a se simţi pur şi simplu bine, în sens hedonist, devenea treptat ceea ce lumea urmărea. Distracţia, cunoaşterea, consumul cultural, autoexprimarea dobîndeau treptat statut de prioritate absolută. Apărea o cerere crescîndă pentru servicii, iar accentul nu cădea doar pe simpla prezenţă a acestora, ci şi pe modul în care erau furnizate. Cu jumătate de secol mai devreme, Ford reinventase producţia, furnizînd tuturor acelaşi model de automobil, produs pe o bandă de asamblare unde automatizarea era totul. Acum, cererea se diversifica, iar dorinţa de minimă personalizare înlocuia monotonia din trecut. Tendinţa s-a accentuat către zilele noastre, iar mulţi dorim azi ca lucrurile noastre să ne reflecte cît mai mult personalitatea, să respecte acelaşi standard de calitate ca al majorităţii, dar să nu fie la fel ca ale altora.

Dar să nu anticipăm. Sîntem încă în anii 1970 şi oamenii au nevoie expresă de servicii. Sectorul terţiar creşte de la semestru la semestru, iar termenul de postindustrialism devine un loc comun. Cererea pentru servicii se întîlneşte fericit cu reducerea cererii de forţă de muncă în industrie şi agricultură. Astfel, o lume nouă începe să înflorească.

Sînt însă ţări subdezvoltate pentru care toată argumentaţia de mai sus este lipsită de sens. Şi mai este şi cel puţin o ţară europeană în care nisipul din clepsidra istoriei pare a se prăvăli în direcţia opusă. România începe o halucinantă a doua industrializare. Cînd lumea creştea angajarea în sectorul serviciilor, la Bucureşti regimul comunist decidea că ţara trebuie să fie principalul furnizor mondial de tablă (spre exemplu!), şi că orice produs imaginabil trebuie creat în spaţiul mioritic, pentru a evita dependenţa de importuri.

Decizia nu era neapărat surprinzătoare. Comunismul românesc fusese mereu într-o nevoie disperată de legitimare. Singura soluţie autentică fusese apelul la sentimentul naţional, accentuînd latura antirusească a acestuia. Elita politică de la Bucureşti era poate lipsită de cultură politică şi de orice altă natură, dar tocmai această liniaritate a sa o ajutase probabil să scape, încă din anii 1950, de Armata roşie de pe teritoriul naţional, ceea ce permisese revolta lui Ceauşescu din anii 1968. România primise în cadrul lagărului comunist european rolul de Cenuşăreasă: urma să se concentreze pe producţia agricolă. Industrializarea era prin urmare un triplu act de frondă: se îndrepta împotriva deciziei de a menţine România ca producător agricol; căuta asigurarea asigurării unei autonomii totale a ţării, într-o desăvîrşită autarhie, familiară acelui model agricol şi familial practicat timp de secole; adresa în mod implicit reprezentările populaţiei despre nedreptatea făcută ţării, cînd sovieticii demontaseră fabrici româneşti şi le transferaseră în Rusia. Ca şi desfiinţarea Sovromurilor în anii 1950, a doua industrializare era un gest ce putea fi considerat legitim de către populaţie. Gîndind liniar, regimul Ceauşescu nu putea să întrevadă consecinţele pe termen lung.

Industrializarea a însemnat o foame mare de forţă de muncă a cărei calificare să fie tehnică. La finalul anilor 1980, spre exemplu, aproape doi absolvenţi de învăţămînt superior din trei erau ingineri, o cifră uluitor de mare. Combinată cu menţinerea accesului la învăţămînt superior la cote extrem de scăzute, industrializarea a însemnat şi reducerea acelei potenţiale forţe de muncă ce ar fi putut lucra în servicii ce necesită forţă de muncă mai bine calificată. Sectorul bancar, dar şi cel al educaţiei superioare, mass-media, turismul, constituiau un simplu apendice al economiei. Ele erau împiedicate formal să se dezvolte, dar erau şi lipsite de o piaţă de pe care să atragă forţă de muncă, şi evoluau într-o societate ce se încăpăţîna să rămînă mai degrabă săracă, deci cu cerere redusă pentru sectoarele respective. În industrie, creşterile de productivitate nu erau însoţite de restrîngeri ale forţei de muncă, ceea ce conducea către un şomaj mascat: angajaţi ce nu aveau mare lucru de făcut, intraţi în conflict cu personalul tehnic şi administrativ (adică cu acel tip de personal ce altfel ar fi fost dominant în sectorul serviciilor). Salariile mici şi vestitul „noi ne facem că muncim, voi vă faceţi că plătiţi“ creau o cultură a nonprofesionalismului, pe care o regăsim şi azi în calitatea incertă a zîmbetului cu care te întîmpină lucrătorul în servicii, în punctualitatea cu care furnizează ceea ce are de furnizat, în neconcordanţa între ceea ce promite şi ceea ce oferă în realitate.

Toate se suprapuneau peste dispariţia aproape totală a unei clase de mici antreprenori ce exista înainte de război. Băcani, spiţeri, frizeri, cîrciumari îşi văzuseră micile afaceri înghiţite de naţionalizare şi serviabilitatea învăţată în generaţii, acel savoir-faire savuros, se pierduse în cenuşiul cotidianului comunist, în monotonia şi lipsa de serviabilitate a gestionarului ce filtra accesul la resurse în penuria anilor 1980.

Imediat după 1990, lucrurile s-au complicat suplimentar. Forţa de muncă disponibilizată din întreprinderi s-ar fi putut îndrepta către servicii, dar anii 1990 au adus o aproape continuă depreciere a bunăstării, menţinînd cererea pentru servicii la nivele reduse. Cît despre interesul clienţilor pentru calitate, nici măcar nu putea fi vorba. A trebuit să treacă mulţi ani pînă cînd serviciile să cunoască un boom. Paradoxal este faptul că, pe măsură ce sectorul terţiar se dezvolta numeric, creşterea sa exponenţială îi diminua şansele de a atrage către el profesionişti de calitate. Pe de o parte, e vorba de lipsa unei culturi a serviciilor despre care am discutat in extenso pînă aici.

Pe de altă parte, e vorba de rezervorul în care o forţă de muncă proaspătă ar fi putut creşte: învăţămîntul. Problema iniţială a fost cea a supraîncărcării cu cadre didactice, în condiţiile în care plătea salarii (aparent) mici. Nu e foarte simplu de explicat. Generaţia născută în 1991 reprezintă aproximativ două treimi din cea născută în 1989, ceea ce, începînd cu 1996, a condus la volume net diminuate ale elevilor intraţi în sistemul şcolar. Scăderea aceasta demografică a creat o criză a supraîncărcării sistemului educaţional cu cadre didactice. Înainte de 1989, în condiţiile unei societăţi rigide, cu o varietate mică a tipurilor de angajare, prestigiul asociat statutului de cadru didactic era relativ ridicat. La începutul anilor 2000, acest prestigiu se prăbuşise. Însă amintirea vechiului prestigiu făcea ca salariul primit să fie considerat redus, în ciuda faptului că media la nivel naţional era echivalenta salariului mediu din România (indiferent de sector de activitate), reproducînd astfel o relaţie pe care o regăsim mai peste tot în lume. Cadrele didactice erau în situaţia de a vedea că au un salariu mai redus decît prestigiul trecut, şi mai erau şi în situaţia de a experimenta riscul de concediere din cauza scăderii demografice. Deja a doua parte a anilor 1990 condusese la plecări din învăţămînt spre alte servicii. Iar cei ce plecau erau adesea dintre cei mai descurcăreţi, cei mai… predispuşi la serviabilitate, cei care puteau şcoli noile generaţii într-o cultură a serviciilor altfel decît cea pe care o vedeau acasă şi în societate.

În sfîrşit, serviciile furnizate de noii antreprenori erau şi încă sînt servicii ieftine, centrate pe a aduce amortizarea rapidă a investiţiilor.

Şi astfel ajungem azi la rezultatul unei îndelungi eclipse a culturii serviciilor, combinată cu o cerere încă firavă ce nu pune mare accent pe calitate, şi o forţă de muncă adesea tentată să îşi încerce viitorul în ţări mai vestice. 

Bogdan Voicu este sociolog la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.