Lungul drum pînă la protest

Publicat în Dilema Veche nr. 334 din 8-14 iulie 2010
Lungul drum pînă la protest jpeg

A participa la acţiuni de protest ca mod de a atrage atenţia asupra faptului că susţii o opinie diferită de cea a celor ce îşi pot impune puterea decizională. A te implica în viaţa cetăţii. A-ţi păsa de ceea ce se petrece în jurul tău.

Sînt lucruri pe care unii le consideră intrinseci democraţiei, pe care mulţi le privesc ca pe un mod prin care societatea civilă îşi exercită dreptul de a controla felul în care deciziile clasei politice şi ale companiilor de orice fel le afectează viaţa. Sînt lucruri pe care alţii le consideră a fi perturbări ale ordinii fireşti, căi de a împiedica buna organizare a societăţii, guvernarea ei eficientă, rebeliuni teribiliste ale unor oameni care nu înţeleg cum funcţionează viaţa, cum este organizată lumea, sau care vor să obţină un profit oarecare din schimbarea sau blocarea temporară a regulilor jocului.

Cînd mă gîndesc la acţiunile de protest româneşti, îmi vin în minte cîteva evenimente emblematice: mai întîi decembrie 1989; apoi, pe un ecran imaginar, apare proiectat ianuarie 1990 şi o mulţime ce îi cere lui Ion Iliescu să nu mai dea din mînă; vin repede pe ecran şi ocuparea Pieţei Universităţii de o minoritate ce se opunea majorităţii, variile vizite de curtoazie ale minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, marcate de roşul unor panseluţe imaginare, capacitatea sindicatelor de a tîrgui drepturi salariale şi menţinerea locurilor de muncă în schimbul voturilor, în prima parte a anilor ’90.

Îmi vin în minte şi dificultăţile sindicatelor de a strînge la fel de mulţi protestatari faţă de deciziile de ajustare bugetară, deşi, după cum o indică sondajele, numărul celor ce împărtăşesc acelaşi tip de opinii este destul de mare. Mă întreb unde o fi glorioasa primăvară a lui 1990, cînd nu trecea lună fără un miting de amploare. Îmi amintesc apoi că aproape orice miting era însoţit de un contra-miting. Am încă memoria vie a unei întruniri electorale a opoziţiei, desfăşurată în centrul oraşului meu natal şi înăbuşită rapid de simpatizanţii FSN, net majoritari faţă de mîna de militanţi de alte orientări. Peste timp, într-o Românie mai săracă în manifestări de stradă, putem adăuga pe listă contra-mitingul ce a însoţit prima paradă gay…

Mă uit apoi la cîteva petiţii care circulă pe reţeaua socială Facebook: azi, 14 iunie, sînt 506 inşi care vor parlament bicameral, 7818 care cred că Bucureştiul are nevoie de transport public de noapte, 22.093 care nu cred că e momentul construirii unei catedrale a mîntuirii neamului. O altă petiţie lansată electronic, solicitînd Primăriei Sectorului 5 să se implice activ în reciclarea deşeurilor de către cetăţeni, a colectat şi ea 48 de semnături. O fi mult, o fi puţin? Greu de spus. Eu cred mai degrabă că toate aceste cifre sînt infime în raport cu numărul potenţialilor semnatari.

E nevoie însă de o investigaţie un pic mai sistematică a fenomenului. Sondajele care măsoară valorile (

şi

) permit observarea dinamicii disponibilităţii românilor de a se implica în acţiuni de protest civic. În plus, putem realiza şi unele comparaţii cu alte societăţi europene sau din alte colţuri ale lumii. Procentele sînt grăitoare.

Ponderea românilor care spuneau în 1997 că nu ar semna în nici un caz o petiţie era de 37%. Cu alte cuvinte, în 1999, doar unul din trei români ar fi semnat o petiţie. În 1999, cifra celor ce nu ar fi semnat o petiţie crescuse la 45%, atingînd 62% în 2005 şi în 2008. Acelaşi lucru se petrece cu cei care ar fi dispuşi să fie parte activă a unui boicot: în 2008 doar 15% spun că au făcut-o sau ar face -0,78% resping net o astfel de eventualitate, iar restul nu pot preciza exact dacă s-ar implica sau nu în astfel de acţiuni.

În 1997 şi în 1999, cei care ar fi participat la o demonstraţie paşnică erau în jurul a 50%. În 2005, ponderea lor scăzuse deja la 33%, cifra păstrîndu-se aproape neschimbată în 2008 (31%).

Aparent, cifra poate fi considerată drept mare: o treime din populaţia adultă spune că a participat sau ar participa la o demonstraţie paşnică. La polul opus, 63% exclud o astfel de posibilitate.

Comparaţia cu alte ţări aduce informaţie suplimentară. Conform datelor (încă) provizorii pentru 2008, furnizate de European Values Survey, ponderea celor ce nu ar fi participat în nici un caz la o demonstraţie era 74% în Ungaria, 67% în Armenia, 48% în Grecia şi Moldova, tot 48% şi în Austria, 47% în Olanda, 46% în Albania, 42% în Cehia, 38% în Germania de Vest, 37% în Elveţia, 31% în Danemarca, 30% în Lituania, 26% în Franţa etc. Am selectat doar cîteva ţări pentru a ilustra faptul că, în 2008, ca şi în 2006 sau în 1999, România este între ţările cele mai reticente de a genera participare la demonstraţii. În 2008, doar ţările caucaziene şi Ungaria au avut un nivel de disponibilitate de a participa similar sau mai scăzut decît cel al românilor. Ca şi România, majoritatea ţărilor foste comuniste au trecut în ultimii 20 de ani prin procese de diminuare a dorinţei cetăţenilor de a se implica în astfel de proteste.

Acestea sînt cifrele seci: sîntem mai puţin dispuşi să protestăm activ decît majoritatea ţărilor europene. Nu voi discuta acum dacă acest lucru e rău („oamenii nu îşi dau interesul ca să pună lucrurile în mişcare, acceptă ce le spune orice guvernare nevolnică“) sau dacă e bine („românii sînt disciplinaţi, acceptă soluţiile elitelor şi astfel avem o ţară guvernabilă“). Voi căuta mai întîi să aflu de ce potenţialul de participare este atît de scăzut şi de ce el a scăzut mai mereu în aceşti 20 de ani.

Lipsa experienţei de a participa, educaţia şi înţelegerea redusă a funcţionării mecanismelor democratice, cultura civică, migraţia, cultura colaborării, încrederea redusă în instituţii, religiozitatea extrem de ridicată, ineficienţa protestelor trecute sînt cîţiva dintre factorii importanţi în acest sens.

Istoria mai veche ne învaţă cum, încă de acum 500 de ani, englezii erau obligaţi prin lege să practice rotaţia culturilor. Fermierii locali, nişte „simpli ţărani“ la urma urmei, se întîlneau la pub şi decideau anual ce urmau să planteze. În Est, decizia aparţinea mereu proprietarului pămînturilor: nobilul local. În Vest, sătenii erau stăpîni peste pămînturile lor, iar nobilul încasa impozite. Decizia rămînea la nivelul sătenilor, forţaţi să colaboreze, pentru a evita trecerea dăunătorilor de la o cultură la alta, pentru a avea o exploatare unitară, participînd implicit şi construindu-şi deprinderea de a participa la făurirea bunului public, în beneficiul comun. Cele două moduri se îmbinau simbolic pe Elba. Cu cît te îndepărtai de fluviu, cu atît prevalenţa unui singur model era mai puternică. Noi am fost mereu mai către Est, mai către a lăsa totul pe umerii unui om sau a unei oligarhii. Haiducii, un soi de protestatari avant la lettre, au fost mereu minoritari şi au urmărit mai degrabă interesele lor proprii.

Pe de altă parte, protestul şi disponibilitatea de a protesta apar atunci cînd oamenii simt că o astfel de acţiune poate avea un rezultat, atunci cînd protestatarii fie au forţa de a-şi impune punctul de vedere, sau au încredere că gestul lor va determina reacţii, fiind luat în considerare de cei care pot decide, chiar dacă nu sînt în poziţia de a o face sau nu doresc să îşi impună voinţa prin forţă. O astfel de strategie nu prea funcţionează însă în România. Aici regulile care guvernează informal societatea sînt profund tradiţionale: majoritatea sau cel care deţine controlul unor resurse cheie (spre exemplu are bani mulţi sau deţine şefia într-o organizaţie oarecare) au mereu dreptate; lucrurile care nu sînt albe, sînt negre şi viceversa, fără nuanţe intermediare ce ar permite negocierea; nu există o cultură a colaborării nici măcar în spaţiul privat – nu sîntem obişnuiţi să auzim puncte de vedere care nu corespund întru totul cu al nostru, greu acceptăm o sugestie sau o critică minoră, niciodată nu greşim, cel mult „experimentăm“.

Pe urmă, instituţiile nu reuşesc să ne convingă că pot funcţiona bine. Nu le înţelegem, de altfel, modul de a se organiza şi de a rezolva problemele şi prin urmare nu avem încredere în ele. Atunci ce rost are să protestezi? După ce că „ăştia“ nu ne ascultă, sînt oricum şi incapabili să rezolve problema.

Implicarea în formarea bunului public este oricum una redusă. Iar protestul este o formă oarecum extremă de a acţiona, ori noi nu acţionăm nici măcar pe căile mai puţin radicale. Participarea redusă la forme terţiare de instrucţie şcolară, model pe care îl perpetuăm de peste 50 de ani, nu ne ajută nici ea să înţelegem mai bine societatea şi să identificăm căile prin care să o facem să fie mai eficientă. Iar protestul poate fi o astfel de cale. Religiozitatea în continuă creştere contribuie şi ea la construirea unei culturi a non-implicării, a ascultării obediente, a aşteptării perpetue ca mămăliga să explodeze sau ca cineva să găsească soluţii în locul nostru.

Entuziasmul postdecembrist, dat de forţa mulţimilor, care impunea schimbări rapide, a pălit treptat. Oamenii au început să observe că nu e suficient să fie mulţi pentru a obţine efecte imediate. Puţini sînt cei interesaţi de consecinţele pe termen lung. Ele necesită o orientare către planificare, o înţelegere mai bună a lumii. În plus, participarea la activităţi din spaţiul public nu a fost niciodată una deosebit de apreciată printre români. Perioada comunistă a contribuit şi ea în acest sens. Mulţi dintre cei mai activi au ales calea migraţiei. În ciuda stereotipului „căpşunarilor“, Italia şi Spania au atras persoane care, în medie, sînt mai bine educate, mai active şi cu un potenţial mai mare de participare civică în comparaţie cu cei care nu au migrat.

Apoi este vorba de consecinţele unei greve oarecare. Un prieten mă întreabă ce s-ar întîmpla dacă cercetătorii ar picheta, să zicem, sediul Preşedinţiei. S-ar întîmpla ceva. Ar ajunge pe prima pagină a ziarelor? Ce ar gîndi oamenii? Nu cumva i-ar acuza de perturbarea liniştii publice, şi, eventual, ar apărea un curent de opinie conform căruia consumă prea mult şi li s-ar mai tăia niţel din fonduri, că oricum sînt de vreo zece ori sub cele prevăzute ca ţintă a UE? Nu cumva protestul în general este privit ca un act al unor radicali ce nu merită a fi ascultat?

Acestea sînt întrebări raţionale pe care şi le poate pune un protestatar potenţial, gîndindu-se la eventualitatea participării la un miting. Ar putea observa că majoritatea nu consideră o astfel de opţiune drept una demnă de un om civilizat. Ar observa că norma societală este mai degrabă una a obedienţei. Că empatia pentru nevoile unuia sau altuia, ale unui grup social mai mare sau mai mic, sînt extrem de reduse. Că doar majorităţile contează şi îşi impun nerăbdătoare punctul de vedere, indiferent de dimensiunea lor. Că presupoziţia implicită spune că oamenii sînt aproape identici şi nu pot avea nevoi sau idei altfel sau prea mult diferite de cele ale majorităţii.

În cele din urmă, potenţialul protestatar ar putea renunţa la ideea protestului, s-ar adapta la realitatea socială, şi-ar ajusta dorinţele şi aspiraţiile şi s-ar integra mai bine în societate. La urma urmei, aşa trăim de cel puţin cîteva zeci de ani, de ce nu am face-o şi în continuare?

Bogdan Voicu este sociolog, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Paradisul care atrage turiști români cu prețuri neschimbate de 10 ani. „Numai la noi se practică japca”
Românii aleg demulte ori să-și petreacă vacanțele în străinătate, în special vara, spre disperarea hotelierilor care se plâng de lipsa clienților. Însă, în foarte multe cazuri, turistul român face această alegere pentru că, nu e un secret, un sejur în străinătate e mai ieftin decât în propria țară
image
Radonul, ucigașul invizibil din Ardeal. Medic: „Se atașează de aerosol și rămâne la nivelul de 1-1,5 m înălțime, exact unde respiră copiii”
A crescut numărul cazurilor de cancer pulmonar la nefumători, iar un motiv este iradierea cu radon, un gaz radioactiv incolor și inodor foarte periculos pentru sănătate dacă se acumulează în clădiri.
image
Căutătorii de artefacte milenare. Fabuloasele noi descoperiri ale detectoriştilor, arheologii amatori plini de surprize
Înarmaţi cu detectoare de metal, colindând locuri numai de ei ştiute din ţinutul Neamţului, arheologii amatori au reuşit, graţie hazardului şi perseverenţei, să aducă la lumină vestigii din vremuri trecute

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.