Dăncila fricii noastre

Acesta este un text despre societatea românească. El o va folosi pe Viorica Dăncilă ca exemplu tipic al fricii, dar nu Viorica Dăncilă este personajul principal, ci societatea românească. Prim-ministrul e un simplu trecător, neînsemnat la propriu și la figurat, expresie însă a fricilor naționale.

Sînt departe de a crede că România e o țară aparte. Dimpotrivă, mă mîndresc cu faptul că e o țărișoară oarecare, precum Senegal, Franța sau Iran, față de care o separă doar diferențe de stadiu al dezvoltării sociale și absența de la Cupa Mondială. Trăind într-o lume globală, e imposibil să nu observi similitudinile dintre societăți. Într-unul dintre proiectele de cercetare în care sînt implicat, discutăm cu expați europeni care locuiesc în București. Unul dintre ei îmi spune că el a mai trăit transformările prin care trecem, cu corupție și autostrăzi care nu se fac. La fel erau lucrurile în Portugalia, acum 25 de ani. Dacă vă amintiți cartea lui E.L. Doctorow, Waterworks (tradusă în românește cu titlul Labirintul apelor), a cărei acțiune este plasată în SUA anilor 1870, vă puteți aminti și elemente extrem de similare României politice de astăzi.

România e o societate oarecare, ca atîtea altele. A scrie despre ea constituie o simplă aplicare a unor legități sociologice universal valabile, iar ascunderea în spatele sloganului „România e altfel“ este doar un simplu furt emfatic al căciulii, expresie a fricii de realitate.

Dacă ar fi să caut o poveste despre frică în literatura română, probabil cea mai la îndemînă ar fi snoava lui Creangă despre drobul de sare. Acolo frica e cea care determină văicăreli, pe fondul unei lipse de inițiativă și de pricepere. Celălalt lucru care îmi vine în minte este zicerea cu frica și bostănăria. Cele două nu definesc România, ci societăți tradiționaliste din punct de vedere cultural. În astfel de societăți, cunoașterea limitată a felului în care se manifestă mediul înconjurător și cel social se îmbină cu neîncrederea în propriile puteri și cu speranța perpetuă că va veni un salvator. În societățile mai avansate pe calea modernității, oamenii își asumă riscuri, fac multe lucruri altfel, în felul lor, ieșind dintr-un pattern societal unic, comod și protector prin mutarea responsabilității către norma socială. Ieșirea din acest pattern înseamnă a gîndi cu propria minte și a face lucrurile așa cum le simți, nu „așa cum trebuie“.

(Aparent, a face așa cum simți nu constituie o atitudine rațională, ci una irațională. Conform modului tradițional de a judeca motivele acțiunilor umane, rațional e să calculezi atent consecințele faptelor tale, să evaluezi costurile și beneficiile, și să decizi asupra situației celei mai profitabile sau care minimizează pierderile, în funcție de obiectivul urmărit. Numai că lumea nu mai e de mult una liniară. Fiecare individ poate avea preferințe diferite, beneficiile în planul bunăstării subiective pot fi mai importante, emoțiile sînt cele ce primează. A le lua în calcul e fără îndoială rațional și există o întreagă literatură dezvoltată în sociologie și în economie începînd cu anii 1960-1970 în acest sens. În plus, oamenii acționează în cea mai mare parte a vieții lor conform unor comportamente învățate, cel mai adesea trecute prin propria simțire, prin propriul mod de a fi rațional. Psihologia propune de cîteva decenii un filon conceptual care poate fi așezat sub eticheta de dual-process theories of reasoning și care explică, între altele, mecanismele prin care facem automat lucruri, în timp ce actele noastre continuă să fie în bună măsură raționale, fiindcă economisesc fantastic de mult din timpul dedicat deliberării și au trecut, la un anumit moment, prin procese de raționalizare, fiind totodată obiect al actualizării permanente. A urma astfel de moduri automate de a acționa, în care propria simțire este importantă, în care emoțiile sînt luate în considerare, constituie o manieră rațională de a face în accepțiunea mea.)

Gata cu lucrurile prea serioase, de care ne este îndeobște frică. Să revenim la textul simplu de citit, pe care îl parcurgem pe telefonul mobil. Desigur, vă recomand să aruncați acel telefon și să treceți la cititul pe un ecran mai mare sau pe hîrtie. Acesta v-ar oferi ocazia de a citi cu adevărat și nu doar de a sări de la o frază la alt paragraf, și ați evita ca Viorica Dăncilă să fie expresia fricii noastre societale de a face lucrurile serios.

În „Frica păzește bostănăria“, lucrurile sînt făcute apelînd la alte logici decît rațiunea sau felul în care simți. Ele apelează la dorința ancestrală de a minimiza riscurile. Și iau în calcul neîncrederea în oameni. Dacă oamenii ar fi de încredere, atunci n-ai avea de ce să crezi că e nevoie să păzești bostănăria. Dar ți-e teamă de oameni, pentru că ei fură. Cei ce fură, prin corupție sau altfel, încalcă de fapt regulile agreate de societate ca paznici ai bostănăriei tuturor. Regulile au menirea de a asigura comportamente ce nu încalcă libertățile celorlalți, care permit instituționalizarea neîncrederii, lasă încrederea să zburde liber și reduc costurile tranzacționale asociate. Faptul că trebuie să păzești bostănăria e un astfel de cost. Paznicul, gardul de sîrmă ghimpată, cățelul rău care te apără de intruziunea unor necunoscuți ce atentează la integritatea bostanilor tăi costă bani. A fi nevoit să verifici la nesfîrșit spusele cuiva, doar fiindcă n-ai încredere în persoana cu pricina, costă timp și nervi. A spune unuia care e expert în domeniul său că nu crezi ce îți spune și că tu știi mai bine te costă de asemenea o avere, prin faptul că în lumea de azi ai nevoie de multă investiție în educație ca să devii expert.

A fi expert în ceva necesită, totuși, educație. Dar acesta nu e cazul la noi. Mă întîlnesc zilnic, uluit, cu părinți care îmi vorbesc despre cum copiii nu învață nimic la școală și, oricum, școala nu-i poate învăța nimic. Expunerea copiilor la acest discurs, unul generalizat în România, despre inutilitatea școlii care nu te învață nimic, face ca noile generații să interiorizeze discursul și să-l reproducă sub forma valorilor la care aderă și care se exprimă prin perpetuarea discursului și comportarea conform lui: transformarea sistemului educațional într-unul pur formal, în care mersul la școală se face doar pentru că așa trebuie. Procesul e similar acelui „Noi ne facem că muncim, voi vă faceți că ne plătiți“ din epoca ceaușistă și reflectă bine ceea ce Katherine Verdery definea, acum 30 de ani, drept dublă morală, ca modalitate specifică întîlnită în România și în societățile est-europene, în general. În fapt, e vorba de o încălcare repetată și flagrantă a regulii sociale, a legii. Copiatul de la coleg face în acest context casă bună cu predatul de mîntuială, cu mimatul activităților de grup sau al orelor interactive, practici observate adesea în școlile românești publice și private. Plagiatul asociat unei figuri publice devine o simplă repetare a ceea ce se petrece în mod obișnuit în viața de zi cu zi.

Generații întregi au trecut prin așa ceva și au descoperit mereu că nu înțeleg lucrurile pe care le aveau de știut după ce au trecut prin școală. Generații întregi au dat vina pe sistem. Generații întregi au interiorizat frica de a nu ști și mai ales de a descoperi că, de fapt, nu știi lucruri simple legate de ceea ce ai de făcut. O lungă experiență personală de lucru cu entități din mediul public și privat mă face să afirm că această lipsă de competențe este stringentă atît în mediul public, cît și în cel privat. Cei care sînt mai puțin stăpîni pe domeniul în care activează sînt, de regulă, cei mai guralivi. Ei acoperă frica de a fi descoperiți că nu se prea descurcă prin a fi vocali. În fapt, așa cum spune o ființă dragă mie, acestea vin dinlăuntrul lor, din emoțiile lor, din vini interiorizate încă din copilărie și adolescență și niciodată recunoscute ca atare…

Este halucinant cum media românească, fie ea formală (mass-media), fie ad-hoc (postacii pe Facebook), vînează cu asiduitate greșelile de limbă ale premierului, dar se uită extrem de puțin la substanța spuselor acestuia. Ca și în cazul ministrului cu oaia, și în cazul Dăncilă erorile de logică și de consistență a discursului sînt adesea flagrante. Dar nu ele sar în ochi.

Lipsa de preocupare pentru ceea ce contează cu adevărat e o altă manifestare a lipsei de competențe. E simplu să te uiți la ce sclipește, fiindcă ia ochii. E mai greu să afli de ce sclipește. E ușor să critici un dezacord, e mai greu să pui ceva în loc. De aceea, neînsemnata Dăncilă e o expresie pură a unei autentice frici societale. Frica de a fi descoperit. Repetatele derapaje ale elitei politice de la respectarea legii sînt sindromul aceluiași virus societal, căpătat pe vremea cînd a copia la examinare era norma, pe vremea cînd a lua o diplomă sau o notă era ceea ce conta, iar conținutul de cunoaștere era trecut în derizoriu, cînd accentul cădea pe educație sau învățămînt, nu pe dezvoltare personală. Unii dintre noi am învățat că lucrul acesta este rău, dar poate fi acceptabil. 

Bogdan Voicu este sociolog.