Spune-mi în ce casă trăieşti ca să îţi spun...
…aşa că Făt-Frumos sună frumos la interfonul Casei Zmeului. Ecranul color, un LED de 4 inchi, îi arătă ochii frumoşi ai Ilenei Cosînzeana. „Am venit să te salvez!“ Ileana se abţinu să întrebe dacă e de la SMURD sau din altă parte. Uşa se deschise şi Făt-Frumos se năpusti în liftul cu comandă vocală. Da, e vorba de un lift, fiindcă – după cum spuneam – casa era un bloc, iar interfonul avea un address book comprehensiv. Zmeul, adept al egalitarismului, optase să treacă ambele nume pe lista cu locatari: „Zmeu/Cosînzeana“. Lui Făt-Frumos, venit direct de la străvechiul palat al tatălui său, îi trebuise oarecare timp să se descurce cu selectorul, dar în final se lămurise ce e aia un address book şi cum se foloseşte. Tocmai se gîndea că îi prinseseră bine lecţiile de engleză primite din goana calului pe cînd mergea la vînătoare cu Sir Robin Hood (why not?!) şi privea năucit la luminiţele din lift, cînd se pomeni intrînd în apartamentul celor doi. Sau mai exact al Zmeului. Era mai mare pe dinăuntru decît pe dinafară, aşa cum îi spusese lui un doctor că ar fi fost cabina lui de telefon – ce o mai fi fost şi aceea?! –, aşa că nu îşi dădea seama cît de mare s-ar face dacă ar pocni o dată din bici. Legenda spunea că ar atinge dimensiunea unei nuci, dar cu tehnologia asta cine ştie ce s-o mai fi ales de visele noastre! Caii zburători, spre exemplu, erau deja depăşiţi de mult, după cum îi spuseseră la aeroport: erau prea lenţi.
Ileana manevră o telecomandă şi lumina soarelui pătrunse în condominium. Bărbatul din faţa sa părea a fi ieşit de curînd dintr-o buclă temporală, dar alungă repede acest gînd: doar ea şi Zmeul cunoşteau scurtătura, chit că ăsta din faţa ei semăna leit cu Făt-Frumos.
Făt-Frumos privi uluit la canapeaua extensibilă, la sticla pe care se prelingeau imagini frumos colorate, oameni aproape în mărime naturală. Cuvinte necunoscute – precum televizor, plasmă şi LED – îi zburară prin minte. Nu ştia de unde vin. „Sînt Făt-Frumos“, spuse, dar vocea nu îi sună aşa sigură pe sine cum ar fi cerut povestea. Ileana nu îl privi sfioasă, nu i se aruncă în braţe. Îngheţă. „Cum o fi reuşit să ajungă ăsta aici?“, îşi spuse, în timp ce mintea îi alerga după o soluţie: nu voia să se mai întoarcă în timpurile acelea, fără maşini de spălat, fără garaj subteran cu uşă culisantă şi fără uscător de rufe. Făt-Frumos lăsase privirea în jos, cercetînd fără să vrea desenul podelei. „Colţul acesta l-am bricolat amîndoi. Eu şi Zmeul. Vezi, erau instrucţiuni de asamblare, şi voiam o zonă a podelei mai ridicată, pe care să punem masa pentru musafiri. Zmeul e mîndru de cum a adus priza asta exact sub masă. Cînd înfigem în ea piciorul mesei, tăblia se poate învîrti. Prietenii noştri sînt fascinaţi!“
Ileana se înroşi de plăcere: era o chestie pe care o făcuse cu mîna ei, sau în fine, cu cea a Zmeului, o chestie cool, revoluţionară, chiar şi pentru vremurile astea, iar invitaţii la masă cereau mereu şi ei adresa magazinului. Noroc că găsiseră casa asta mare... Cîţiva dintre cei care apucaseră anii ’80 spuneau că totul în casa lor era altfel, pînă şi gresia, şi descriau mozaicul mărunt ce ţinea loc de gresie în baia blocului în care locuiseră cîndva. Spuneau că lucrurile sînt altfel azi şi că asta schimbă oamenii. Dacă ar fi ştiut ei de unde veneau ea şi Zmeul, şi mai ales de unde venea bărbatul cu privire rătăcită din faţa ei...
Frigiderul – oare de unde ştie cuvîntul ăsta?? – făcu un zgomot. Un pahar se ivi din el, cu cîteva cuburi de gheaţă şi un lichid gălbui. „Ah, uite că vine şi Zmeul!“ se bucură Ileana. De ce s-o bucura? Oricum, mai e vreme, din moment ce nu a sosit încă buzduganul. Şi, de fapt, văd că nu vrea să mă ascund nicăieri, se miră el. Îşi potrivi vorbele şi începu uşor tărăgănat: „Buzduganul...“ Ileana făcu un semn cu mîna. O auzi ca prin vis spunîndu-i că Zmeului i s-a stricat aerul condiţionat de la maşină şi că, dacă a comandat prin Internet frigiderului să îi pregătească paharul de suc de lămîie proaspăt stoarsă, înseamnă că deja a lăsat maşina pe pilot automat să se parcheze singură şi e în lift. Să nu se teamă, aici nu mai sînt buzdugane, iar dacă era ceva de anunţat îi dădea un bip şi îl suna ea înapoi, că are minute pe abonament.
Zmeul se repezi în casă: „Simt miros de carne pe palier“. Făt-Frumos dădu să sară pe el, dar Zmeul se dusese deja la paharul cu suc de lămîie, îl sorbi dintr-o suflare şi adăugă: „Vecinii au din nou hota defectă, doar mansarda aia e de vină, le-am spus să nu cumpere kit-ul acela de doi lei aşa că miroase mereu a carne cînd gătesc ce e cu tine acasă aşa devreme salut Făt-Frumos!“. Începu să rîdă în hohote cînd dădu cu ochii de Făt-Frumos. „Am citit şi noi povestea despre cînd a fugit Ileana cu mine şi am ajuns pe tărîmul acesta şi chiar ne întrebam dacă o să apari şi cum o să pricepi tu ce e aici că şi pentru noi e greu dar şi oamenii din timpurile astea sînt la fel de uimiţi uneori de cum se schimbă lucrurile în jurul lor şi...“
Numai că în punctul acesta povestitorul se opri din scris. Zmeul fusese afectat de trecerea la noua realitate. Ceva necunoscut îi influenţase negativ capacitatea de a pune virgule şi chiar puncte, astfel că devenea greu de urmărit. În plus, Zmeului îi plăcea mult să vorbească, adesea în contradictoriu, fiind un adevărat cozeur, dar unul demodat, care nu avea talentul de a condensa prezentarea şi vorbea neîntrerupt, în fraze lungi, contagios de lungi, în fine, atipice pentru lumea aceasta, nouă, unde oamenii simplificaseră comunicarea, preferînd eficienţa în detrimentul politeţurilor medievale.
Cînd pauza se încheie, Făt-Frumos hoinărea pe străzile unui cartier mărginaş, pe cealaltă parte a rîului. Casele arătau aici altfel. Şi ele, ca şi mirosurile oamenilor, erau cele de pe vremea sa. Lemn, cărămidă şi mai ales chirpici. Văzu chiar şi un cal. Mobilier puţin. Mult cenuşiu, lumină puţină, nimic diferit de la o casă la alta.
Se întoarse la cei doi: „Da, dar nu aveţi servitori!“. Zmeul rîse şi îi spuse că s-a uitat prea mult la primul sezon din Downton Abbey. Ileana îi explică mai bine cum stă situaţia. Ei doi deciseseră că sezonul al doilea e mai bun şi deveniseră oameni normali, renunţînd la aristocraţie, mai ales că pe tărîmul acesta le lipseau resursele pentru aşa ceva. Oricum, servitorimea fusese o categorie lovită din plin de apariţia electrocasnicelor, care o înlocuise treptat. E adevărat că emanciparea femeii adusese cu sine o revigorare a vechilor meserii, dar reorganizate. Astăzi, în Anglia, angajaţii din domeniul serviciilor casnice sînt aproape la fel de mulţi ca în perioada victoriană, doar că acum majoritatea sunt antreprenori, self-employed. „A scris şi în The Economist. Ah, dar tu nu ştii de The Economist?“ Făt-Frumos îngăimă că i-a spus Sir Robin, întrebîndu-se pînă şi el cum de Robin Hood, profesorul său de engleză, ar fi putut să ştie şi să îl înveţe atîtea lucruri, cu atît de multe veacuri în urmă.
O părăsi pe Ileana cu casa ei altfel şi începu să mediteze la schimbarea lumii. Oamenii îşi schimbă mereu obiceiurile, constată cu amărăciunea celui ce se simţea trădat, înşelat în simţămintele sale cele mai profunde. Nimic nu era aşa cum ştia el, lumea arăta altfel, zmeul era prietenos, îi oferise pînă şi o bere belgiană. Cuvintele se schimbaseră şi ele, nimeni nu mai vorbea turceşte sau greceşte, acum toţi erau afundaţi în engleza lor (noroc cu Sir Robin!), în hainele lor altfel, în coafurile revoluţionare. Te pomeneşti că pînă şi culoarea părului se schimbă acum! Transformarea era vizibilă, deşi vînzătorul de îngheţată, poliţistul care îl amendase (cine o fi inventat poliţişti şi îngheţată?!?) şi cerşetorul de pe banca din parc (ăsta da om statornic!) îi spuseseră că nu e nimic dramatic. În schimb, un şofer explodase de fericire la întrebarea lui Făt-Frumos: lucra la un magazin care distribuia chestii din astea noi, şi orice progres tehnologic însemna vînzări mai mari, creşteri consistente la salariu şi mai puţin timp de muncă. Ce e drept, şoferul îl privise nedumerit cînd îl întrebase ce face cu tot timpul acela care îi rămînea în plus şi îi arătase cărţile: lucra la un al doilea doctorat, de astă dată pe bune, la o universitate din afara ţării.
Începu să priceapă că o fi vorba despre self-expressing şi tastă cuvintele pe Internet (da, învăţase şi asta!), iar Google îi sugeră imediat că ar putea adăuga lîngă ele milk, tattoos, poems, exercises, words, pictures, values. Elimină rapid prima variantă, care se referea clar la altceva, şi se gîndi să adauge „home“. „Self-expressingstartshome“, îşi spuse. Credea că a descoperit cu adevărat sensul acestei lumi a consumului, a confortului, a schimbării şi autoexprimării propriei personalităţi: oamenii evoluau, voiau să trăiască mai bine, să înţeleagă mai multe, să aibă mai mult timp pentru a se dezvolta. Abia mai tîrziu pricepu că unii doar imitau astfel de comportamente, dar povestitorul curmă brusc această revelaţie, dat fiind că numărul de caractere alocat poveştii se cam terminase.
Bogdan Voicu este sociolog, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române şi profesor invitat la CEPS/INSTEAD Luxemburg.
Foto: S. Cazacu
