Cum a trecut cămila prin urechile acului
(Apărut în Dilema veche, nr. 447, 21-27 septembrie 2001)
Ani de zile am fluturat în vînt stindardul sincerităţii. Mi-a plăcut să se spună despre mine "e un om deschis, sincer". Mi s-a părut sinceritatea o haină sigură precum un scut şi mi-am construit toate relaţiile pornind de la ea. M-am epuizat în nenumărate reprize confesive în cadrul cărora mi-am făcut o datorie din a mărturisi totul, pînă la ultima fărîmiţă de intimitate. Mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg că, de fapt, îmi elaborasem intuitiv o strategie de comunicare şi că, la urma urmei, sinceritatea era pentru mine un mod de a negocia cu ceilalţi, o monedă de schimb. Ce aşteptam de la ceilalţi şi de ce rămîne de văzut. Poate tot sinceritate, iubire, încredere deplină. Sau poate nu era decît exercitarea perversă a voinţei de putere.
M-am confruntat cu strategiile sincerităţii citind jurnale. Consecinţele au fost ireversibile. La sfîrşitul facultăţii, am scris o lucrare, pătimaşă de altfel, în care încercam să desluşesc mişcările interioare ale scriitorului de jurnal, motivaţiile şi ambiţiile acestuia. Încercînd să fac un slalom fericit printre diverse texte, am observat că majoritatea zbaterilor celui care scrie un jurnal se învîrtesc în jurul ideii de sinceritate, de a spune totul într-un mod cît mai direct şi mai neprelucrat. Reversul acestor zbateri este o continuă lamentaţie pe tema "Nu sînt pe deplin în aceste pagini, încerc să mă pun în ele şi nu reuşesc decît pe jumătate" (Julien Green). Mirajul sincerităţii este dublat în jurnal de existenţa unui cod, respectiv a unei retorici a sincerităţii. Un cod prin intermediul căruia îţi pui în joc umorile, un cod care, spune Barthes acuzator, îl transformă pe orice scriitor de jurnal într-un "histrion grosolan", într-un cabotin deloc creditabil, atîta timp cît mai degrabă face teoria sincerităţii decît o practică şi care, în plus, se mişcă într-un cadru atît de formalizat, adesea chiar lipsit de orice originalitate. Pentru că de fapt ce presupune un asemenea cod? Presupune formule destul de fixe, suficient de clişeizate, prin care autorul îşi varsă efluviile de sinceritate către virtualul său cititor. Prin urmare, sinceritatea - care e mare, generoasă, copleşitoare - trebuie, de voie, de nevoie, să se strecoare prin canalele extrem de înguste ale textului specific jurnalului, prin articulaţiile sale adesea mai bine definite chiar decît cele ale unei poezii sau ale unui roman. Aşa am vizualizat sinceritatea ca pe o cămilă care trebuie să se strecoare prin urechile acului.
Am fost tentată, în acest context, ca orice om sincer şi pătimaş (nu sînt bună nici de analist, nici de teoretician), să blamez sinceritatea şi jurnalul şi să mă scutur de acestea, atîta timp cît cea dintîi nu putea fi la ea acasă nici măcar în notaţiile intime zilnice. Însă experienţa acestui contact cu jurnalele diferiţilor autori mi-a folosit. Am încercat, de fapt, citindu-le, să găsesc răspunsuri generale privind limitele sincerităţii şi am înţeles că sinceritatea revărsată în valuri, fără oprelişti şi fără îngrădiri, nu există, e o utopie. Că sinceritatea e mai mult o intenţie şi că nu trebuie (nu poate) să se consume sau să fie consumată ca atare pînă la capăt. Că mult mai de preţ sînt, se pare, strategiile prin care această intenţie de sinceritate devine funcţională şi eficientă. Tot pe atunci, m-am îndrăgostit de un alt cuvînt - onestitate - care automat mi s-a părut mai onest (sic!) şi mai plin de modestie.
Îmi este clar acum, după atîţia ani de texte confesive, ale mele şi ale altora, că literatura nu se poate face avînd ca unic ingredient sinceritatea, aşa cum, şi într-o relaţie, sinceritatea poate fi obligatorie, dar nu şi suficientă (uneori e chiar dăunătoare). Pentru ca ea să nu fie însă invazivă, plină de agresivitate sau pur şi simplu neconvingătoare, e nevoie de o structură, prin care să acceadă la celălalt. Concluzia este că între dorinţa (a se citi eventual plăcerea) mea de a fi sinceră şi realizarea ei s-a aşezat textul. Asta după ce am trăit spaima că aş putea să fiu sinceră degeaba şi după ce am realizat că e absolut necesar să-mi regizez propria sinceritate pentru ca ceilalţi să mă creadă. Asta nu înseamnă că nu rămîn un om sincer, deschis...
