Cerul lui Mitică

Între coperţile unei cărţi seninul nu durează. Personajele literare nu trăiesc sub ceruri albastre. Pînă şi poeţii noştri senini au cerul înnorat, măcar pentru un anotimp, pentru o iubire, pentru un răstimp: "Soarele rotund şi palid se prevede printre nori.. ", "norii fug, doritul soare..." etc. Să zăboveşti mai mult de o clipă "Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce", ca sub un cer ocrotitor, este doar o dorinţă, un vis, o utopie. În poezie, soarele şi seninul au pătruns cu forţa şi au devenit obligatorii în anii cei mai îngheţaţi. Erau programate la date fixe: "senin de mai" (întîi şi muncitoresc) şi "soare de august" (douăzeci şi trei). Seninul acesta negru a durat o jumătate de secol. În rest, literatură înseamnă, dintotdeauna, nori: încercări, situaţii limită, piedici în dragoste, ambiţii, dileme, aventură, spaimă, furtună cu zimţi de fulgere. Cînd norii se duc, se termină cartea.

Există totuşi, în literatura română, o excepţie, un bărbat care trăieşte cu degajare sub cerul albastru. Este personajul generic din schiţele lui Caragiale, Mitică, un adevărat şaman care ştie cum să alunge întunericul. Meteorologia fiinţei lui se reduce la trei formule magice: "Ce-ş' copil?!" (mirarea neîncrezătoare în faţa norilor), "Mofturi!" (rapida exorcizare a răului), "Parol!" (un fel de control tehnic de calitate). Sub cerul moftului, răul e fandacsie şi totul se termină cu muzică. Seninătatea lui Mitică se manifestă în familie, în compania graţioaselor dame şi în prezenţa amicilor.

Familia lui Mitică se compune în mod normal din: una bucată soţie, o soacră, o cumnată şi un fiu îmbrăcat îndeobşte în costum militar. Sau, altfel spus, din: mamiţica, gramamà ori mam'mare, tanti Miţa ori tanti Ziţa şi puiul. În familie, Mitică e marea absenţă. Puiul e suficient de viril şi de hotărît ca să suplinească un pater familias. Cîte un locotenent Mişu ţine companie mamiţichii. Seninul familiei lui Mitică nu e primejduit de nimeni şi de nimic, nici măcar de soacră. În călătoriile comune, aceasta e ţinută la distanţă, graţie variatelor opţiuni de călătorie: merge cu tramvaiul, nu cu birja, precum restul familiei, cu clasa a III-a, nu cu clasa I, pe jos, nu în cupeu şi e trimisă la Otelul Mazăre, nu la Regal. (În paranteză fie zis, spre deosebire de Creangă, care a impus imaginea soacrei demonice, care-şi merită martiriul, Caragiale prezintă soacra inocentă, martirizată inutil.) Cînd familia dispare, soacra devine pentru soţ şi tată o perfectă însoţitoare şi cei doi mănîncă împreună pentru a restabili ordinea lumii. În rest, Mitică nu se amestecă în treburile familiei şi în prieteniile consoartei. Dacă nu stă prea mult pe-acasă e pentru că îl preocupă lucruri mari, politica înainte de toate. E omniscient: ştie, înaintea gazetelor, tot ce se petrece în lumea mare şi în lumea mică şi, dintr-o privire, îţi citeşte în suflet ca o ghicitoare. Ca să fie informat trebuie să fie ubicuu: îl întîlneşti "în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus - în fine pretutindeni", numai acasă nu. 

Mitică nu se îndrăgosteşte niciodată, de aceea îşi păstrează seninătatea şi demnitatea. Are doar, uneori, o slăbiciune pentru o cuconiţă nostimă sau o amică graţioasă şi îi îndeplineşte cîte o rugăminte căreia nimeni nu i-ar putea rezista. Dragostea e şi ea un moft. În schimb îl interesează poveştile de amor şi chestiile de traducere ale celorlalţi Mitici amici. Deşi străluceşte "în genul uşor, picant şi ironic", ştie să spună şi "vorbe sentimentale, lirice, melancolice" care au un efect copleşitor asupra damelor. Panseurile: "Cea mai frumoasă fată din lume nu poate da decît ce are!", sau "Viaţa este vis, moartea o deşteptare!" sau, consolator, pentru madam Popescu: "Nu există roză fără spini!" sînt ivite pe negîndite din inima încăpătoare a lui Mitică.

Mitică nu se ceartă cu amicii de halbă aşa cum nu se ceartă nici cu halba. E gata să salute "cu toată afabilitatea", să întindă mîna "cordial" oricui, "să fii mitropolit sau paraclisier, general ori căprar, ministru ori comisionar". Afecţiunea societăţii se întoarce asupra lui de fiecare dată cînd i se rosteşte numele: te poţi supăra cu adevărat pe cineva căruia i te adresezi cu un diminutiv? Cum să se certe două diminutive între ele ? Uneori, totuşi, tragedia diminutivă se întîmplă. Mitică se alege cu două palme straşnice de la un alt Mitică, dar îşi regăseşte rapid calmul şi demnitatea cu o frază mare pentru public: "Uite, vezi! ăsta e cusurul lui - e măgar!...şi violent!...şi n-are manieră!". Publicul e mulţumit, pălmuitul e mulţumit, lumea, tulburată preţ de o plesnitură, reintră în normal. Nici chiar discuţia politică, noul impozit asupra ţuicii şi berea de pe masă nu pot împiedica un trifoi de Mitici uniţi să aibă trăiri de amiciţie paranormale în legătură cu foaia a patra a trifoiului, Costică. Întrupat în acelaşi moment de tăcere în minţile lor, evocat aproape simultan cu glas tare, Costică apare, întreg şi împieliţat, în uşa berăriei. Cum să nu te înseninezi, cînd telepatia consfinţeşte prietenia ? 

Ca un balaur cu zeci de capete optimiste, un Mitică-colectiv (eu, nenea, d. deputat, cerşetorul, junele, pacientul impacient, doctorul, primarul, oratorul) va spune din fiecare gură acelaşi cuvînt distinctiv: moft! În gazete, mofturi, la Cameră, mofturi, apa nefiltrată (cu germenii tutulor boalelor), mofturi, moartea, un moft, furturile în administraţie (uneori foarte des), tot mofturi, eclipsa de lună, moft, abuzul de autoritate (cîteodată de prea multe ori), mofturi ! Şi dacă n-a murit, Mitică trăieşte şi azi sub cerul moftului. Cerul moftului e întotdeauna senin.

Apătut în Dilema 420, martie 2001