Ioana PÂRVULESCU

O veste de ultimă oră care m-a bucurat enorm: o sală a Facultății de Litere a primit numele de „Monica Lovinescu“.

Generația noastră, a copiilor, a preluat de la cei vîrstnici obiceiul de a povesti, fiecare după puteri.

Bucuria prieteniei, poezia, plăcerea unei călătorii confortabile, ascultatul muzicii. Iar cele rele, melancolia, neliniștea și dorul, se risipesc, în fum, ca fumul.

La memorialistul Crohmălniceanu e un rîs admirativ, afectuos, și poate că această capacitate a fost trăsătura principală a omului.

Am pus de curînd pe Instagram o rugăminte a lui Caragiale către Maiorescu.

Încă tot mi se pare că e plecat în Argentina, că-și continuă eseul despre „În căutarea timpului pierdut” (cu cîtă grație și-l pierdea pe al lui!) și că mîine-poimîine mă va suna, dimineața devreme, cum avea obiceiul, adesea trezindu-mă.

Micul prins avesi si la tse pres? a articulat din nou băiatul, cu răspicată atenție pentru consoane. Da, aveam, văzusem o versiune cartonată pe unul din rafturi. Nu știu de ce, cartea era în română-engleză. Copilul a înșfăcat-o și a strîns-o la piept

Puţin înainte de sfîrşitul anului 1989, copiii fratelui meu au văzut pentru prima dată, la un Crăciun, mandarine. Se „dăduseră“ mandarine şi îmi amintesc că îngheţasem cîteva ore stînd, pe ger şi ninsoare, la inevitabila coadă. Cînd au văzut prima mandarină, copiii au exclamat, cu bucurie: „Minge!“ Desigur, mingiie de aur din basme.

Şi vaza a făcut războiul, tot pe Primul şi, cu siguranţă, a auzit explozii, ca să nu spun chiar că a provocat explozii. Este făcută din cartuşul unui obuz de tun. Am mai văzut şi altele de acelaşi fel, dar nici una atît de frumoasă.

„Credeţi că plictiseala are vreo legătură cu lipsa de credinţă? Cioran avea un cer gol deasupra capului. Oare dacă ar fi crezut în Dumnezeu s-ar mai fi plictisit?“

Îmi rulez sufletul îl pliez îl închid în cutii

O îndrăgim chiar şi pentru clişeele ei: pentru că are umor british, boemă franceză şi cristaluri de Boemia şi boemieni (ai noştri), punctualitate şi corectitudine germane, nobelizare suedeză, tzatziki şi salate greceşti, Carpaţi şi Delta Dunării româneşti, pictură şi modă italiene, mori olandeze, donquijotism spaniol...

Pornind de la un „caz“, colaboratoarea noastră, Ioana Pârvulescu – conferenţiar dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti –, descrie o situaţie care pare să se extindă. Publicăm acest text cu intenţia de a-i pune şi pe alţii pe gînduri. (n. red.)

ntre coperţile unei cărţi seninul nu durează. Personajele literare nu trăiesc sub ceruri albastre. Pînă şi poeţii noştri senini au cerul înnorat, măcar pentru un anotimp, pentru o iubire, pentru un răstimp: "Soarele rotund şi palid se prevede printre nori.. ", "norii fug, doritul soare..." etc.

"Să fie raţă? - Mă-sa găină! Să fie găină? - Botul lătăreţ".

Pentru generaţia mea, reclama are gustul fructului oprit. Dacă în anii '60 ai secolului trecut tot mai vedeai cîte o publicitate, de preferinţă cubaneză, Havana Club sau Kuba libre, mai tîrziu, pînă în 1990, gazetele comuniste şi anemicele programe de televiziune n-au mai permis jocul primejdios al reclamei. Primejdios pentru că refuză tăvălugul care nivelează tot ce ar putea ieşi în evidenţă şi aduce aminte de comerţul liber, de omul liber, de proprietatea privată, de trecutul prohibit.

Pentru că ne place îndrăzneala, oz-ul (pseudonimul lui înseamnă în ebraică îndrăzneală) precum şi acel pămînt al făgăduinţei numit land of Oz. Şi pentru că am observat coincidenţa că filmul despre Oz s-a născut în acelaşi an cu autorul.

Între coperţile unei cărţi seninul nu durează. Personajele literare nu trăiesc sub ceruri albastre. Pînă şi poeţii noştri senini au cerul înnorat, măcar pentru un anotimp, pentru o iubire, pentru un răstimp: "Soarele rotund şi palid se prevede printre nori.. ", "norii fug, doritul soare..." etc.

Anul trecut, de Sfîntul Ion, am primit un telefon de la o casă de mode sau aşa ceva, care-mi ura La mulţi ani! şi dorea să-mi facă un cadou de ziua mea onomastică. Vin ei şi mi-l aduc, am fost asigurată. Bine am zis eu, cu naivitatea unui om de secol 19, şi am întrebat apoi, cu prudenţa celui de secol 21: Dar de ce faceţi asta, ce interes aveţi?