Un om insolit

Publicat în Dilema Veche nr. 889 din 22 - 28 aprilie 2021
Un om insolit jpeg

Unul dintre regretele mele este că nu mi-a dat prin minte, pe vremea cînd lucram la România literară, să-i iau un interviu lui Ovid S. Crohmălniceanu. Aș fi început chiar de la nume. E greu de crezut că cineva, mai ales cineva cu spiritul lui ludic, și-ar alege de bunăvoie un nume atît de scrobit, care ar putea veni chiar de la crohmală, „scrobeală”. E drept că imposibilul pseudonim fusese născocit oarecum în joacă: în tinerețe, în urma unui pariu (făcut cu o femeie), Moise Cahn afirmase că va impune un nome de plume din cinci silabe, cu una mai mult decît Călinescu. Pariu cîștigat. Totuși, de ce Crohmălniceanu, plus Ovid, nu Ovidiu (cum spun studenții), plus S., care nu e inițiala tatălui?

L-aș fi întrebat pe Profesor, desigur, tot felul de lucruri despre viața literară pe care o cunoscuse cît se poate de bine, în momente delicate, și nu m-aș fi sfiit să pun și întrebările previzibile ale jurnalismului de azi. Între altele, și de ce n-a scris roman sau care e, din perspectiva lui, topul propriilor cărți. Asta m-ar fi interesat pentru că nu mi-e clar ce gîndea despre ceea ce scrisese „de la tinerețe pîn’ la bătrînețe”, iar o critică a criticii pe opera proprie poate oricînd oferi surprize. Sînt deci nevoită să fac aici topul meu, amestecînd nepermis genurile literare, neținînd cont de mizele cărților și, desigur, aplicînd criterii asumat subiective.

Pe locul întîi, cîștigătoare categorică este, pentru mine, Amintiri deghizate. Acesta e romanul lui, de fapt, iar personajele sînt scriitori pe care îi știm din istoria literaturii: cei mai mulți interbelici: Hortensia Papadat-Bengescu, Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Sadoveanu, Călinescu, pe care autorul i-a cunoscut „în carne și oase”, dar și mai puțin canonicul, dar nu mai puțin interesantul Felix Aderca, apoi Paul Celan, prietenul de-o viață Marin Preda, tenebrosul Caraion „cel negru” și alții. Cartea beneficiază de toate calitățile omului care a scris-o: te învață să rîzi și să admiri. Să admiri și datorită rîsului. În lumea de azi, rîsul este de cele mai multe ori batjocoritor, plin de un imposibil aer de superioritate, cînd nu de-a dreptul rău sau prostesc. La memorialistul Crohmălniceanu e un rîs admirativ, afectuos, și poate că această capacitate a fost trăsătura principală a omului. Cei disprețuiți nu meritau bucuria și mîngîierea rîsului, erau, dimpotrivă, ucigașii lui.

În această carte, scrisă spre sfîrșitul vieții, se amestecă nostalgia și bucuria amintirilor de tinerețe cu critica și istoria literară, cu înțelegerea omului și a operei, în forma aceea simplă, tranșantă, care apare abia către exitus. Fără să-ți dai seama, din Amintiri... înveți firesc lucruri esențiale ca de la un profesor ideal. De pildă, la Ion Barbu, cel de care se tem toți studenții, după prezentarea laturii de Don Juan a poetului, se afirmă: „Greșesc cei care-i conceptualizează prea mult versurile, ignorîndu-le nota pronunțat senzuală”. Dar și o trăsătură mai ascunsă, pe care cititorii i-o atribuie în genere lui Arghezi și n-o văd la Barbu: „Dumnezeul învățăturii creștine îl umple integral. Ion Barbu a fost cel mai credincios mare poet al nostru”. Asta explică de altminteri la el și scurtul lui episod legionar. (Adaug că cele două caracteristici, senzualitatea și mistica, nu sînt atît de depărtate cum par: poezia de dragoste cea mai intensă este cea care se naște din erotismul total, intens, al verbului, în mistica nupțială.) Nu lipsește, în finalul fiecărui capitol, concluzia de care însăși viața autorului se apropia: boala și moartea sting scurta lucire a celor care fac istoria literaturii, dar care sînt, și ei, niște bieți oameni. Este morala Ecleziastului.

Medalia de argint o are, pe podiumul meu, Literatura română între cele două războaie mondiale, publicată între 1966-1975, cînd șurubul cenzurii era mai puțin strîns. Cele trei volume dedicate Interbelicului sînt construite dintr-o cercetare și asamblare uriașe, „inginerești”, din citirea temeinică nu numai a cărților, ci și a unor colecții întregi de reviste interbelice și a tot ce se poate pe temă, montate într-o expunere clară, bine dozată, fără surplusuri, o construcție care rezistă la cutremure. Dintre cele trei volume, în care intră publicistica, proza, poezia, dramaturgia și critica, cel mai atrăgător este, aș spune, cel despre poezie. Lucrul se explică pe de o parte prin extraordinara cultură poetică a autorului, care face legături cu literatura europeană demne de marii critici interbelici, dar și prin faptul că în discutarea poeziei erai mult mai liber: cenzura nu se amesteca aproape deloc. La cenaclul Junimea, care era de proză și i-a format pe marii prozatori optzeciști, se citea uneori și poezie. Mereu eram uimită să constat că amfitrionul se pricepea la poezie la fel de bine ca la proză, știa o mulțime de versuri franceze pe dinafară (alcătuise și o antologie) și te învăța într-o replică mai mult decît un întreg curs universitar.

5 jpg jpeg

Și pentru că am pomenit de cursuri, pe locul trei aș pune o carte mai puțin citită a lui Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură. I-am fost studentă Profesorului, în anul IV, iar la baza cursului nostru a stat această carte care atunci se elabora. Ea aplică cîte o metodă teoretică și critică pe proza unui autor interbelic român, pe baza afinităților dintre opera respectivă și metoda aleasă: Sadoveanu e discutat din perspectiva arhetipurilor (Northrop Frye), critica profunzimilor (Georges Poulet) e aplicată pe Rebreanu, psihanaliza devine grila de analiză pentru Hortensia Papadat-Bengescu, naratologia pentru Camil Petrescu și stilistica lui Leo Spitzer pentru Mateiu Caragiale. Cursul lui Crohmălniceanu, încheiat cu un memorabil examen (mie mi-a căzut „Infernul viciilor” la Mateiu Caragiale!), a fost unul dintre cele mai bune din toată facultatea (comparabil la noi, la „Filo”, doar cu cel al lui Paul Cornea, al Profesorului Mihai Zamfir și cu seminarele lui Florin Manolescu). La examen îmi mai amintesc că a discutat degajat cu o studentă, de față cu toți cei care ne aflam în sală, despre Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, carte interzisă în acea perioadă și imposibil de găsit în librării sau biblioteci, oferindu-se chiar să i-o împrumute. Era un gest de curaj care ne-a impus. De altminteri, atît la cenaclu, cît și la cursuri, Profesorul a rostit numai cuvinte de om liber, pe care le-ar fi spus și astăzi.

În fine, nu pot să nu acord o mențiune plină de admirație celor două volume de proze SF, Istorii insolite și Alte istorii insolite. Dacă mă gîndesc bine, insolit este și adjectivul care se potrivește omului care le-a scris. Așa era. Nu excentric, deloc straniu, nici boem: doar insolit, la fel ca numele pe care și-l alesese. Nu sînt o cunoscătoare a genului SF. Crohmălniceanu însă era, formația lui științifică îl ajuta la asta, după cum în biblioteca lui era și o solidă literatură polițistă, proprietarul ei nefiind, se vede, de acord cu opinia detectivului matein. Dar prozele din cele două volume atît de banal intitulate mi s-au părut extrem de ingenioase, captivante și incredibil de actuale. N-ai zice că sînt scrise în comunism. La fel ca poezia, SF-ul îngăduia libertatea.

În bibliografia lui Crohmălniceanu intră și vreo două cărți cu care nu s-ar lăuda azi, scrise în anii ’50. Pe una dintre ele mi-am cumpărat-o de la anticariat: Cronici literare (1954-1956), apărută la ESPLA în 1957. Prima surpriză a fost dedicația, din 5 martie 1957: „Domnului Profesor Tudor Vianu, cu respectuoasă afecțiune”. De obicei dedicațiile din acei ani făceau concesii limbii de lemn și oamenilor de lemn. Dar a lui Crohmălniceanu e frumoasă: prin omul căruia i-o adresează, prin „Domnului Profesor”, iar nu „Tovarășului”, prin sobrietate și ton suficient de cald, însă nu lingușitor.

Articolul de deschidere, dedicat cronicarilor literari, este, de asemenea, în registrul ceremonios și îmbibat de cultură occidentală care i-a adus lui Crohmălniceanu și un proces „de înfierare”, între altele pentru că e estetizant, cosmopolit și îi place mai mult „parfumul exotic al lui Apollinaire și Malraux decît sudoarea muncitorească”. Iată: „Asumîndu-mi obligația unei cronici literare, cer îngăduința, înainte de a porni la lucru, să țin măcar o scurtă pledoarie în favoarea acestei îndeletniciri, despre care se aud mai des cuvinte de ocară, decît vorbe de laudă. Cititorii nu trebuie să se alarmeze; n-am de gînd să expun aici o listă a necazurilor breslei...” Este invocat doar Zoil, pentru cunoscători, adică intelectuali. Tonul acesta domină în toate cronicile, dar, din cînd în cînd, ca în mai toate cărțile obsedantului deceniu, apar și fraze scrise cu altă cerneală, cea a cenzurii. Las altora grija să le sublinieze, mie îmi ajunge să văd că sînt puse à contre cœur. Din toate textele se vede însă clar că gustul criticului merge spre adevărata valoare. Pe cei nuli și doar pe ei îi desființează, cînd e posibil, cu propriile arme. Pe Radu Tudoran sau pe Marin Preda îi laudă cel mai tare. S-a vorbit mult despre limbajul esopic al prozei scrise sub cenzură. E sigur că și critica a avut unul, și Crohmălniceanu l-a avut, atunci, pe al lui.

M-am gîndit adesea la oamenii de calitate care au să-și reproșeze cîte o cedare în fața terorii istoriei – cîte o lașitate, o tăcere, o greșeală (fie și de gust), o trădare sau cine știe ce lucru reprobabil, care le întunecă, puțin sau complet, destinul –, m-am gîndit la ei ca la niște victime, cu un alt soi de nenoroc decît al victimelor en titre, cele persecutate fățiș. Oameni care, fără întorsătura nenorocoasă a istoriei, ar fi fost impecabili, admirați, iubiți de toată lumea, dar care, în condițiile date, sînt nevoiți să poarte povara unei umbre mai mari decît ei, prea mari. Pe Crohmălniceanu vîrsta de 20 de ani l-a prins în 1941. Se poate un moment istoric mai neinspirat pentru o asemenea vîrstă? Anul 1941, apoi războiul, anul 1947, 1948, deceniul obsedant. Fără deceniul șase, ba mai mult, fără comunism, Crohmălniceanu ar fi fost un profesor stimat fără rezervă și, cosmopolit cum s-a dovedit de la început, de la articolul cu care a debutat, despre poetul american Vachel Lindsay (din cercul lui Carl Sandburg și Edgar Lee Masters), ar fi făcut carieră internațională, cu dese plecări în străinătate, cu admiratori de toate vîrstele. Istoria nu l-a băgat la închisoare, ce-i drept, dar l-a lovit și pe el, în alt mod, mai fin și mai pervers. Istoria, cînd e rea, joacă feste tuturor. În fața ei nimeni nu rămîne nepedepsit. Diferă numai pedeapsa.

Pentru generația mea, pentru toți cei care au frecventat cenaclul Junimea – ne socotea puțin copiii pe care nu-i avusese –, Ovid S. Crohmălniceanu a fost un nume cu noroc. Poate că, puțin, și noi am fost un noroc pentru el.

Ioana Pârvulescu este scriitoare și profesor universitar. Cea mai recentă carte publicată este romanul Prevestirea, Humanitas. În pregătire, ediția a doua din Alfabetul doamnelor.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

zelenski cerere ucraina aderare nato foto twitter jpg
Zelenski îi răspunde lui Putin: Ucraina solicită oficial aderarea la NATO
Ucraina va depune vineri cererea de aderare la NATO, a anunțat președintele Volodimir Zelenski la scurt timp după ce Vladimir Putin a oficializat anexarea a patru regiuni ucrainene ocupate parțiale de forțele armate rusești.
tren hidrogen Foto Facebook Irinel Scrioşteanu
Trenuri pe hidrogen: A fost lansată licitația pentru achiziția prin PNRR a 12 automotoare electrice
Autoritatea pentru Reformă Feroviară (ARF) a lansat, vineri, în licitaţie achiziţia prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă a 12 automotoare electrice pe hidrogen.
Protest3 jpg
Weekendul protestelor iraniene în București: „Crimele regimului islamic le-au depășit pe cele ale lui Hitler!“
Revoluția Islamică din 1979 a schimbat destinele unor generații întregi de iranieni.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.