Din paradisurile de secol XIX. Fumatul

Părea încă o simplă delectare, fără urmări grave. Cu un cuvînt din secolul romantic, „o desmierdare” pe care oricine și-o poate permite. Se fumează mult în cărți, în trenurile din cărți, în odăile mizere sau luxoase din cărți și în realitate, adică „aievea”. O ocupație „de ambe sexe”, pentru toate vîrstele și, aș spune, speciile. Domnul Omidă din Alice în Țara Minunilor (1865) pufăie dintr-o narghilea, probabil cu opiu, după moda adusă de la turci, în consecință corpul îi e plin de lene și vocea plină de somn. Nu se poate ști dacă conversația aproape filosofică cu Alice îi sporește sau îi strică plăcerea fumatului, dar, oricum, pentru interlocutoare e foarte dificilă. 

Tom Swayer și Joe Harper învață să fumeze de la haimanaua de Huck Finn (e drept că prima dată li se face rău, dar își maschează cu iscusință nereușita). În cazul lor, deliciul nu e să inhaleze fum, ci să facă impresie: „să moară toți de ciudă”, „să ne invidieze”, „ce-or să se mai mire băieții”, „o să crape de necaz”. Tom imaginează scena în detaliu: „Ș-odată cînd sînt strînși toți, vin eu la tine și zic: „«Mă, Joe, n-ai o pipă? Că n-am mai fumat de nu știu cînd!». Și tu zici așa, într-o doară, scîrbit: «Cum să nu, am... Am luleaua veche și mai am una, da’ nu-ș’ cum e prost tutunul, fir-ar al dracului...». Și eu de colo: «Las’ că nu-i nimica, numa’ tare să fie». Și p-ormă tu scoți lulelele din buzunar și-amîndoi ni le aprindem așa, tacticos – să vezi cum o să se zgîiască la noi!” (trad. Frida Papadachi). Cartea a fost publicată în 1876.

Alecsandri, acest maestru al răsfățurilor, face din fumat un accesoriu al plăcerii și al prieteniei (în secolul al XIX-lea prietenia e și ea „o desmierdare“, cea mai sigură). Fumul e un ingredient al bucuriei oferite simultan de mai multe simțuri. Într-o scrisoare, poetul îi povestește fratelui mai mic, Iancu, în ce fel își petrece zilele la Nisa, în iulie 1867: „Distinsul meu tovarăș cunoaște foarte bine cum se conduce o barcă și mînuiește cîrma cu o minunată îndemînare. Pe valurile agitate el cîntă vreo barcarolă venețiană sau vreo baladă din operele lui Meyerbeer, iar vocea lui plăcută răsună armonios, în timp ce eu fumez tabacul turcesc pe care mi l-ai trimis”. (Felul în care strecoară „tabacul pe care mi l-ai trimis” ține de arta de a mulțumi, pe care, de asemenea, oamenii de secol XIX o stăpîneau foarte bine.) Timpul, la Nisa, trece repede și agreabil, „citind, scriind, cîntînd, înotînd și plimbîndu-ne. Seara, stăm pe terasa hotelului nostru, inspirînd aerul proaspăt al nopții, iar cîteodată jucăm pichet pînă la ora zece, înainte de a ne duce la culcare” (trad. Marta Anineanu). Dacă ar fi fost la vîrsta lui Tom Swayer, cu siguranță că toți băieții ar fi murit de invidie. În mod neașteptat, scrisoarea celui care a luat premiul pentru poezie la Montpellier cu Cîntecul gintei latine, e redactată în engleză, deși corespondența lui Alecsandri e în general în franceză. E un exercițiu de limbă, de unde se vede că, într-un mod plin de grație, secolul al XIX-lea, unul responsabil între toate, nu uită de treburile serioase, dar nici nu-și strică vacanța cu ele. Le integrează firesc în decor. Scriitorul știe însă că există un loc în care nu e cazul de răsfăț: literatura. Cu atît mai mult „într-o societate ca a noastră, unde fiecare scriitoraș crede că a zămislit capodopere fără efort și fără durere”, cum îi scrie lui Ion Ghica, în 1880.

Cît despre prietenul Ghica, apreciază și el cîte o țigară, mai ales la drum lung. Călătoria cu trenul e socotită un răsfăț de cel născut în 1816, crescut în hurducăturile poștalioanelor, în praful înecăcios al drumurilor pline de gropi și în suduielile surugiilor. În 1881, nimic nu-l mai stingherește: „Te pui în tren la 9 seara, după ce ai prînzit bine la Hugues sau la Brofft [hoteluri de pe Calea Victoriei, la care trăgea prietenul lui], arăți tichetul conductorului care vine și-l timbrează cu cleștele, fumezi o țigară, două pînă la Ploiești; acolo îți bei ceaiul în ticnă, te întorci în vagon, apoi te înfășori bine în tartan, îți pui paltonul căpătîi, te lungești pe canapeaua de catifea roșie sau vagonul-pat, dormi ca acasă vreo nouă ceasuri și, la opt dimineața, te deștepți la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kipfel, două...”

Pentru generația următoare, trenul devine mai degrabă o tortură decît un prilej de relaxare. Lui Caragiale, născut în 1852, îi declanșează toate nevrozele. Deși își subliniază el însuși cuvintele cu o țigară pusă într-un port-țigaret de chihlimbar, fumatul în schițele lui e sursă de mari neplăceri. În Bubico, totul pornește de la alegerea compartimentului: „O damă singură, și – fumează, cu atît mai bine!”. Țigările și fumul, însoțite de lătrăturile „nepotului Zambilichii”, creează atmosfera încărcată. Am arătat în Lumea ca ziar... că sursa textului e un fapt divers probabil întîmplat în epocă, în străinătate, și consemnat în ziare la rubrica de tip Felurimi, de unde s-a inspirat Caragiale (o variantă apropiată apare la Dostoievski, în Idiotul). În varianta originală, morala este dinte pentru dinte, cățel pentru țigară. Călătorului i se aruncă pe geam țigara, însoțitorul lui cel mai de preț. Face și el același lucru. Sacrilegiul duce la crima din răzbunare. Altă „atmosferă încărcată” e în Vizită. După modelul tatălui său, pe care îl preia cu bune și cu rele, Ionel fumează „ca un om mare”. Cînd musafirul îi spune că „tutunul e otravă”, băiatul întreabă, obraznic, dar justificat: „Dar tu de ce tragi?”. La fel se întîmplă lucrurile și la Mark Twain: văduva Douglas, care-l ia în grijă pe Huck, îi interzice fumatul (și alte desfătări precum căscatul sau scărpinatul în public), dar băiatul observă că și ea trage tutun pe nas. Doar că Huck e mai obișnuit cu tutunul decît omologul său bucureștean, și nu i se face rău.

Ideea că „tutunul e otravă” este deja limpede în articolele medicale ale gazetelor din preajma lui 1900, pe care Caragiale le citește constant. Dar nici gazetele, nici sfaturile prietenilor, „fapte pioase, perfect inutile”, nu-l opresc pe fumător. Dacă e să-l credem pe Paul Zarifopol, în ajunul morții, Caragiale fumase 80 de țigări. A murit într-un acces de tuse tabagică, la 60 de ani.

Eminescu e și el fumător, uneori chiar pe drum de fier. În poemul vesel Din Berlin la Potsdam, apare versul „Îmi aprind și eu luleaua”. Nu cred că înseamnă neapărat că Eminescu fuma pipă, chiar dacă se imortalizează poetic așa, ci mai degrabă că luleaua intra în armonie cu imaginea boemului și cu dragostea lui pentru blonda Milly: era amorezat lulea. Avem cîteva confirmări ale contemporanilor despre țigările eminesciene. Amintirea lui Stefanelli despre tinerii ani vienezi sună cel mai credibil: „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar în schimb lua multe cafele negre și fuma mult”. Iar cea, la mîna a doua, a lui Vintilă Russu Șirianu îl arată pe bărbatul matur răsucindu-și singur țigările, în timp ce compune poeme (Mărturii despre Eminescu, ediție de Cătălin Cioabă, București, Humanitas, 2013). 

Fumul țigărilor se amestecă, în secolul lui Eminescu și în camera lui, cu cel al lumînărilor. În trăirile și gîndirile lui Dionis, sărăcia se resimte puternic pe trei planuri: bani, vin, țigări. Carafa de vin a fost transformată în sfeșnic, după o practică răspîndită a vremii, banii lipsesc „de o lună”, dar nevoia de tutun e cea mai rea, țigara e lucrul cel mai prețios. (Literatura închisorilor confirmă această ierarhie.) „Un regat pentru-o țigară”, promite fumătorul, fără altă acoperire decît cea a poeziei și, oricum, cu același rezultat ca al regelui shakespearian. 

La Titu Maiorescu, fumatul e semnul tulburării. Oferă o amăgitoare mîngîiere. În perioada divorțului de Clara, la 47 de ani, bărbatul fumează mult. Nu scapă însă nici după căsătoria cu Ana Rosetti. Noaptea, scrie el în jurnal, în 1887, „m-a apucat o curioasă neliniște asupra sugrumării mele prin lucrări străine”, drept care „am trebuit să mă scol din pat și să fumez în odaia busturilor pînă la 3 ore”. Are, în același timp, și „neliniști financiare”. Fiind fundamental un om modern, Maiorescu este primul care își consemnează încercarea de a se lăsa de fumat, precum și atît de actuala cură de slăbire. Fumatul și mîncatul în voie, fără remușcări, dispar din viața omului de secol 20.

Cum se vede din aceste cîteva exemple alese ad libitum, fumatul nu e, în secolul al XIX-lea, o plăcere simplă, în suita lui vin alte mîngîieri. Bucuria prieteniei, poezia, plăcerea unei călătorii confortabile, ascultatul muzicii. Iar cele rele, melancolia, neliniștea și dorul, se risipesc, în fum, ca fumul. 

P.S. Autoarea acestui articol nu e fumătoare.

Ioana Pârvulescu este scriitoare și profesoară universitară la Facultatea de Litere a Universității din București. Cea mai recentă carte a sa este Prevestirea (Editura Humanitas, 2020). În pregătire, cartea pentru copii Invizibilii.