Casa cu povestașe

Publicat în Dilema Veche nr. 1010 din 17 august – 23 august 2023
image

În copilărie aveam destui bătrîni în casă și toți bătrînii sînt povești pe două picioare. Adulții aveau un sac de griji urgente, iar grijile și oboseala omoară povestea. Dar măcar ascultau și ei cu plăcere poveștile bătrînilor, care, ele, omorau grijile.

Pe locul I în top era mama-mare, bunica maternă. Formată în spirit Belle Époque, avea o curiozitate care atingea toate domeniile, o interesau limbile universale, esperanto, limbajul surdo-muților și codul Morse, poate și pentru că în familia ei, la fel ca în orașul nostru, erau limbi diferite și simțea nevoia unei comunicări mai simple. Avea inventivitate și spirit practic, mereu își aranja camera altfel, așa cum un scriitor schimbă ordinea cuvintelor în frază, pînă o găsește pe cea mai bună. Ținea la armonie, la familie și la poveștile de familie. Cînd noi, copiii casei, mergeam la ea, mai ales dacă ne dădea vreo treabă, să scoatem oscioarele din păstrăvul pe care i-l pregătise lui tata-mare sau s-o ajutăm, cu diverse prilejuri festive, la pasta de pește sau la „turtulițe”, ne delecta și ne răsplătea cu povești.

Cînd eram foarte mici, mama-mare ne inventa povești fantastice, cu personaje care semănau și nu prea cu noi, fiindcă se dovedea că erau mai ingenioase, mai brave și mai generoase decît noi, dar și mai sprintene la săritura din realitate în lumea fictivă și înapoi. Putea prelungi o poveste la infinit, ca Șeherezada – și cred că ar fi scăpat și ea cu viață într-o situație analogă –, născocirile ei curgeau unele din altele așa cum îi curgeau desenele decorative din stilou, fără să fie nevoie să ridice penița de pe hîrtie, cu unduiri de alge, petale și frunze stilizate, simetrice. „Și? Și?”, o presam noi dacă încetinea ritmul din cauza vreunei preocupări culinare urgente, însă ea nu avea nevoie de imbolduri. Încheia povestea doar cînd, cu regret de ambele părți, trebuia să ne trimită acasă. Cînd am mai crescut, ficțiunea a fost treptat înlocuită de mama-mare cu istorii reale din mitologia familiei, mai ales despre cei care nu erau cu noi și nici pe pămînt, părinții ei, frații mai mari cu soțiile lor, colegii de școală și profesoarele, și prietenii de tinerețe.

Într-o zi, ne-am dat seama că, în timp ce mama-mare ne spunea mereu povești, tata-mare tăcea și ne-am ținut de capul lui să ne spună și el „măcar una, una singură!”. Ca să scape de gura noastră, a celor patru nepoți, ne-a spus o poveste despre cum a auzit el cînd era tînăr un cîntec ireal de frumos, în seara de Sînziene, care venea dintr-o poiană din Rîșnov și, cînd s-a apropiat, a văzut niște iele dansînd.

– Și? Și? am întrebat noi, pentru că ne captase atenția și din experiență știam că abia acum începea frumusețea.

Banalul, micuțul și, era semnul interesului, speranța continuării la nesfîrșit. Și era îndemnul nostru ca povestitorul să pună lemne noi pe focul poveștii, ca să nu se stingă încă mult timp. Dar focul lui tata-mare s-a stins pe loc:

– Și nimic, asta-i tot! Am plecat.

La mama-mare atîta dura numai prima frază. În plus, la tata-mare cele cîteva cuvinte fuseseră sobre, fără înflorituri, parcă era vorba de una dintre rețetele lui medicale. Am fost foarte dezamăgiți. Am descoperit astfel că unii sînt povestași din născare, alții nu – și pace bună! Dar povestea lui mi-a dat de gîndit, a crescut odată cu mine și i-am confecționat, de-a lungul anilor, mai multe continuări. Cea mai probabilă ar fi că ielele lui tata-mare erau fete din Rîșnov și că în poiana aia s-a întîmplat sau s-a ratat ceva.

Cealaltă bunică, paternă, care nu locuia cu noi, avea și ea povești una și una, doar că toate erau realiste, aveau umor și adesea autoironie. Maia avea și talentul de a imita diverse persoane, așa că în momentul în care relata ceva, cu dialoguri reproduse întocmai, ne prăpădeam de rîs și am fi ascultat-o, și pe ea, la nesfîrșit. De multe ori o puneam să repete o istorie pe care o știam în toate amănuntele, ea se supunea de dragul nostru și noi ne topeam de plăcere. Mai tîrziu, cînd am observat că verificarea unei cărți bune este s-o recitești de cît mai multe ori cu aceeași plăcere ca prima dată, mi-am dat seama că poveștile Maiei erau într-adevăr foarte bune.

Mama era tăcută și interiorizată, în copilăria mea, și afirma, apropo de cîntecul cu „nu e om să nu fi scris o poezie”, că, ba da, ea e omul ăla care n-a scris niciodată vreuna, în timp ce eu, de pildă, aveam deja un caiet plin. Îl moștenise mai degrabă pe tata-mare, deși despre atomi, molecule și procesele chimice vorbea fascinant, le dădea viață și limpezime. Dar mi-o amintesc citindu-ne cu poftă cînd noi încă nu știam literele, iar pofta asta se transmite. Mai încolo, în vacanțe, ne dădea să citim, uneori cu glas tare, cărți de aventuri în germană, ne pasam cartea de la unul la altul, cînd oboseam, iar apoi ne dădea cărți în franceză, atît de pline de suspans, încît ne obligau să le ducem pînă la capăt, chiar dacă încă nu stăpîneam încă bine limba. Era un truc și a funcționat. Tata, care citea mai mult decît mama, nu mai țin minte dacă ne povestea, însă jocul cu el era o poveste. Ne strecurase spiritul critic față de ce spuneam, de la el preluasem expresia „barbă” pentru minciună, cu semnul aferent al scoaterii unei bărbi lungi din bărbie și, cu cît mai lungă era barba, cu atît mai gogonată minciuna. Astfel am înțeles că și ficțiunile trebuie să fie adevărate, nu ca la baronul Münchhausen (ficțiune da, minciună nu) și nici azi nu-mi plac romanele falsificate, bărbile de la bărbia paginii.

Și la parter, unde trăiau strămătușa și soțul ei, și la familia verilor, din aceeași casă, existau povești de tot felul, cu spiriduși și mumuși, copii neastîmpărați și viteji, cu excursii pline de primejdii prin munții noștri și, ceva mai tîrziu, îndrăgostiri romantice, cu țări străine și oameni uimitori.

Generația noastră, a copiilor, a preluat de la cei vîrstnici obiceiul de a povesti, fiecare după puteri. Să spun curat că la această probă nu eu eram cea mai interesantă, frate-meu și verișoară-mea mă băteau de departe la arta născocirii, așa cum, mutatis mutandis, în familia bunicii, fratele mai mare îl bătea măr, la șah, pe jucătorul en titre, care a cîștigat campionate, a dat numele unei mutări, și Internetul dovedește că n-a fost uitat nici azi.

Nu știu de unde venea nevoia asta de poveste, la noi acasă. Știu doar că ne-a dat o conștiință de familie, ne-a legat unii de alții și ne-a colorat o copilărie în care n-aveam timp să ne plictisim, în care lucrurile reale și cele inventate dormeau în același pat. Cu siguranță că povestea ne făcea să trăim „o străveche plăcere universală”, cum spune Jean-Claude Carrière, că ne conducea unde voia ea, și „nu lăsa niciodată lucrurile în starea de la început”. Era la fel ca viața. Noi toți eram povești pe două picioare, unele aflate la început, altele la jumătate și destule pe terminate. Însă, în copilărie, toți păreau, toți păream fără sfîrșit. Pe-atunci nu știam că și poveștile pe două picioare se încheie. În decurs de doar un an, casa noastră a sfîrșit una după alta patru povești, între care și pe a tatălui meu, și, odată cu asta, am ieșit și eu din povestea cu povești a copilăriei.

Ioana Pârvulescu este scriitoare și profesor la Facultatea de Litere. Cel mai recent roman este Prevestirea (2020). În 2022, a publicat prima ei carte pentru copii, Invizibilii.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Reacții după ce un preot a spus că fetele frumoase, abuzate sexual, trebuie să fie trimise la închisoare. Ministrul Justiției: „Este o invitație la viol!” VIDEO
Preotul Nicolae Tănase, președintele Asociației Pro Vita consideră că fetele frumoase, care au fost victimele unei agresiuni sexuale, „nu sunt chiar nevinovate” și că ar trebui să meargă și ele la închisoare. BOR se delimitează de aceste afirmații.
image
Drogul violului, cel mai periculos, dă dependență de la a treia utilizare. Expert: „Este posibil să asistăm la drame uriaşe”
Psihologul Eduard Bondoc, specialist în medicină la Clinica de Psihiatrie din Craiova, avertizează că cel mai periculos drog este cel cunoscut ca "drogul violului", care este insipid, inodor și incolor.
image
O bătrână din Spania și-a găsit casa ocupată de un cuplu de români. „Am crezut că proprietara a abandonat-o“
Un cuplu din România a stârnit controverse în Spania. Cei doi s-au mutat într-o locuință din cartierul Lavapiés din Madrid.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.