Salvați roșienii
În noianul ştirilor care amuză sau ocupă timpul unui public sadic, obişnuit cu subiectele acide pe care mass-media ştie să le găsească din abundenţă, cazul Roşia Montană ocupă un loc special. Pînă şi starurile de cinema au început să-şi uzeze brandul cu el, consiliate de abili manageri de imagine. Roşia Montană baleiază între imaginea unei posibile mine model pe plan mondial şi cea a unei zone otrăvite cu cianură. Este fie o şcoală de luptă a ONG-urilor de mediu, fie o oportunitate de aplicare a unor "Best Available Technics" în materie de minerit. Este fie un mare furt, fie un mare cîştig pe termen mediu pentru roşieni şi pentru stat. Este fie distrugerea unui patrimoniu cultural unic, fie forma sa de salvare. În mijlocul acestei mari agitaţii, roşienii privesc mut la ceea ce le pregăteşte destinul. Ei nu sînt interesanţi, nu fac rating decît dacă se sinucid.
Am avut ocazia şi privilegiul de a locui la Roşia Montană timp de un an de zile şi în memoria mea a rămas întipărită o singură imagine: aceea a roşianului. În ultima vreme, îmi pun din ce în ce mai des o întrebare: oare chipul roşianului de astăzi nu ar trebui să fie protejat ca o figură de patrimoniu naţional, în condiţiile în care roşienii constituie realmente o tipologie umană aparte în România?
Care sînt elementele de bază ale acestei tipologii?
O cultură comună a minerului universal
Cultura de dependenţă este comună tuturor tipurilor de mineri. Aceştia depind de oamenii din exterior, în ceea ce priveşte stabilirea unor obiective şi motivaţii, altele decît cele legate de minerit. Pur şi simplu, se simt legaţi de mîini şi de picioare atunci cînd trebuie să practice altceva decît mineritul. De aceea ei resping din principiu reconversia profesională, preferînd să muncească pe piaţa neagră, nu au abilităţi în a demara o afacere proprie, nu sînt de acord ca soţiile lor să facă altceva decît munci casnice, chiar dacă ei nu mai sînt mineri, nu sînt de acord, în cazul în care acceptă temporar o muncă, să aibă colegi femei. Copiii născuţi în aceste culturi se identifică arareori cu părinţii lor de acelaşi sex.
Roşienii sînt depozitari tipici ai acestui gen de cultură. Întrebaţi asupra calităţilor pe care le au, ei indică invariabil hărnicia şi marea lor calificare în minerit. În ceea ce priveşte defectele, ei recunosc că au slabe abilităţi în afaceri şi faptul - atenţie! - că sînt prea supuşi. Am avut ocazia să văd că roşienii rămîn mineri chiar atunci cînd, prin relocare, sînt obligaţi să locuiască într-o cultură care nu mai este legată de minerit. În comuna Sard, foarte aproape de Alba Iulia, au fost relocate cinci familii de roşieni. Ocupaţia principală a locuitorilor comunei este legumicultura. Majoritatea obţin venituri frumoase vînzînd la poartă legume. Nici o familie de roşieni nu a adoptat acest habitus. Ei au rămas mineri şi consideră că este o ruşine să vinzi lucruri la poartă. De altfel, este înjositor pentru un miner roşian să-i propui să devină fermier.
Fiind purtătorii acestui gen de cultură, roşienii sînt aliaţi naturali ai companiei Gabriel Resources în ceea ce priveşte implementarea proiectului minier. Nu conştientizează însă că genul de minerit pe care îl propune compania nu mai are nimic de-a face cu mineritul tradiţional de galerie şi, implicit, cu calificările lor.
O structurare specială a timpului liber
La Roşia Montană oamenii nu sînt amatori de divertisment sau de odihnă, în timpul liber. În timpul liber se lucrează pe lîngă casă. Această mentalitate este fixată de o anumită structurare a bugetului de timp al minerului, care s-a reluat identic de mai bine de două mii de ani. Localnicii se vizitează foarte rar. Există vecini care au un gard comun de 25 de ani, dar nu au pus niciodată piciorul unul în curtea celuilalt. Nu există în Roşia Montană nici un restaurant în care să se poată mînca. Există o vorbă la roşieni: cine mănîncă la restaurant nu are ce mînca acasă.
În cele cîteva cîrciumi poţi bea bere şi vinars. Cîrciuma este la fel de frustă şi de întunecoasă precum este mina de aur. Şi uneori la fel de periculoasă. În cîrciumă se joacă ritul supravieţuirii după încă o aventură care ar fi putut fi fatală.
Individualismul şi centrarea pe viaţa de familie
Roşienii nu au nimic de-a face cu mentalitatea de clasă muncitoare. Oamenii se identifică la Roşia Montană cu problemele familiilor lor şi nu cu problemele altora. O persoană din cinci afirmă că ar ţine cont de părerea altor persoane despre ea. În relaţiile cu vecinii, oamenii sînt oportunişti. Acest gen de comportament a fost fixat aproape genetic de căutarea perpetuă a unei comori - aurul. Oamenii sînt mai curînd competitori, decît camarazi: păstrarea secretului, discreţia, izolarea sînt comportamente răspîndite în zonă. În acelaşi timp, sînt preţuite îndrăzneala, inteligenţa şi hărnicia, ca elemente de succes în viaţa cotidiană.
Individualismul îşi mai are originea şi în complexitatea bazinului genetic al populaţiei de aici. De-a lungul istoriei, s-au fixat la Roşia Montană daci, iliri, romani, unguri, slovaci, germani, francezi, italieni, polonezi şi ucraineni. Se ştie din socio-biologie că un comportament altruist apare atunci cînd sînt percepute instinctiv hărţi genetice similare, ceea ce nu este cazul în această zonă.
Miturile specifice ale băii
Roşienilor le trebuie şi astăzi un scenariu care să le eficientizeze munca lor eroică. Acest scenariu este asigurat de mituri. Oamenii mai vorbesc încă de vîlvele băii, vîlva albă, favorabilă, care-ţi arată filonul de aur, şi vîlva neagră, care ţi-l ascunde. La Detunata, cele două mari stînci de bazalt se consideră a fi mormintele a două cete de titani, primii mineri din zonă. Aurarii mai rostesc încă poveştile: "Balonul de aur al lui Moldovan", "Povestea Ancăi din Bucium", "Fraţii din Mocana", "Fetiţa Cotroanţa", "Povestea lui Avram Iancu", "Povestea lui Horea", "Povestea lui Cotilius Bruda", faimosul bijutier care i-ar fi plătit în aur pe daci pentru a-i învinge pe romani şi a-şi păstra afacerea fabuloasă.
Păstrarea chipului roşianului de astăzi nu se poate face decît prin păstrarea culturii sale. Compania Gabriel Resources a înfiinţat o Fundaţie Culturală menită să aibă un astfel de obiectiv. Se păstrează însă discreţia asupra modalităţii ei de funcţionare, cel puţin pînă la obţinerea autorizării de funcţionare a noii mine. Astfel, ceea ce din punctul meu de vedere ar trebui să fie o prioritate devine un lucru secundar, similar poate cu distrugerea unei culturi unice. Cred că în chiar acest moment, ca o condiţie a obţinerii Acordului Integrat de Mediu, această Fundaţie ar trebui să fie foarte bine definită, căci, oricît ar părea de neînţeles pentru unii, conservarea chipului roşianului este o acţiune mai importantă pentru români, decît deschiderea noii mine.
Neînţeleşi de profani, care-i compară cu Sisif, roşienii se compară cu titanii. Ei au estetizat urîtul într-o asemenea măsură, încît nu mai pot trăi fără el, numindu-l eroism şi viaţă austeră. Fără roşieni societatea românească ar fi mult mai fadă.
